April 23, 2024
Get in touch with us
Sursa Foto Facebook

Cum se face că după atâția ani, Lulu încă reușește să aducă zâmbete, să declanșeze amintiri și nostalgii ale unui Cluj de altădată?

Cum, nu știi de Lulu?!

Era acest „nebun frumos” al Clujului – o exprimare boemă și bine intenționată, însă care în mod egal reflectă o incapacitate a societății românești de a le oferi oamenilor care se confruntă cu anumite deficite sau boli un statut social normal.

Lulu nu era nebun, însă era diferit. Nu era nici un om al străzii, deși orașul îi era mai casă decât ne este nouă, de multe ori. Dormea adesea în curtea Arhiepiscopiei, un spațiu care, așa cum a făcut-o un întreg oraș, l-a adoptat pe o perioadă nedeterminată.
Când te gândești la Lulu, te-ntrebi îndată dacă n-ai cumva să dai „un leu de tri”. Te mai întrebi dacă nu cumva, azi, ți-ar prinde bine să-ți spună cineva „Mă, ceacănăule*!” și să te mai scoată din vreo aroganță, îngâmfare și prea multă luare în serios a propriei tale persoane. Te întrebi ce-o fi atât de greșit în societatea noastră încât trebuie să ne învățăm copiii să nu primească dulciuri de la străini. Lulu avea mai mereu de dat bomboane și ciocolată pentru copii și nu-și puneau clujenii problema că ar fi acel fel de străin. Fiecare leu de tri pe care-l primea, zic oamenii, Lulu îi dona mai departe la catedrală.

Mă, ceacănăule, nu te mai lua atât de în serios!
Lulu era un suflet aparte al Clujului. Zâmbim nostalgici și încă ne interesează soarta lui, deși a trecut în neființă în anul 2006, poate deoarece resimțim impactul pe care un singur om îl poate avea într-o comunitate.

Într-o societate gri, comunistă și apoi post-comunistă, când încă betoanele regimului și tensiunile socio-politice și economice ne mențineau „la locul nostru”, era prin Cluj și Lulu, un om devenit personaj de legendă – și sunt multe povești incredibile sau pur și simplu amuzante care circulă prin oraș despre el.

Lulu ne amintește că, dincolo de împotrivirile și dificultățile vieții, putem oricând să dăm mai departe un leu de tri (fără a încuraja cerșetoria, cât ajutorul genuin oferit celuilalt) și că am putea să nu mai fim atât de ceacănăi, să zâmbim, să fim mai ghiduși.
Lulu – de la om, la legendă clujeană
Pe măsură ce trec anii, Lulu devine tot mai mult o legendă a Clujului. Generațiile noi de clujeni (fie cei foarte tineri, fie cei abia recent adoptați de oraș) nu și-l amintesc sau nu l-au întâlnit.

Sursa Foto Facebook



Stai la o masă într-un pub al Clujului anului 2018 și auzi un banc despre un individ oarecare dus la secția de poliție, care, la întrebarea ofițerilor superiori cu privire la motivul prezenței lui acolo, răspunde prompt: „I-am adus pe ăștia, că nu știau unde e secția”. Doar că nu e banc, e una dintre multele și simpaticele povești cu și despre Lulu.

Pe cea cu sicriul o știți? Când a mers Lulu cu „ia-mă nene”, a ajuns într-un camion ce transporta un sicriu gol și, pe drum, s-a adăpostit de ploaie în sicriu. Între timp, alte persoane urcaseră și ele în camion și puteți intui panica generală când, la un moment dat, Lulu își scoate mâna afară din sicriu și întreabă cu vocea-i inconfundabilă dacă mai plouă afară.Cum îl vedea orașul pe Lulu
Clujenii își au fiecare poveștile și amintirile lor cu Lulu. Prea copil să mi-l pot aminti cu ochi raționali sau înțelepți, îl văd doar cum își poartă bocancii neverosimili pe stradă, în zona Teatrului Național, cred, ne surprinde privirile curioase și zâmbește ștrengărește. Mama mă inspectează cu priviri nesigure, „nu ți-e frică, așa-i, Iuli? E doar Lulu”. O primă întâlnire a unui copil cu un altfel de copil al Clujului.
Cu alte ocazii, cu priviri mai atente și mai conștiente (crescusem), am înțeles că nu toți îl vedeau pe Lulu așa cum îl vedeam noi, copiii. Unora le era milă de el, altora le era frică (deși, tind să cred, doar la primele interacțiuni), majoritatea îl acceptau așa cum era el, unii îl simpatizau, alții îl evitau sau ignorau. Unii, puțini ce-i drept, având în vedere contextul social și vremurile, râdeau pe seama lui.

Iar amintirile despre un astfel de episod puse în cuvinte de către Dorin Almășan în antologia ilustrată „Clujul din cuvinte”, coordonată de Irina Petraș (Casa Cărții de Știință, 2008) creionează foarte bine relația aceasta a orașului cu acest om scos parcă din povești…

„Vedeta și liderul incontestabil al celor despre care vorbesc a fost, însă, LULU. Personaj legendar pentru care cu ani în urmă studenții clujeni se trezeau de dimineață în zi de vot pentru a fi primii la urne ca să-l voteze pe Lulu. El, Lulu, când intra în cantina unui liceu, cu paltonul său până-n călcâie și cu chipiul său de elev, alegea mâncarea care i se dădea, nu se mulțumea cu orice. Și era servit peste tot cu promptitudine și bucurie. L-am descoperit într-o altă lumină într-o zi când într-un restaurant stătea singur, fără să facă sau să zică nimic, la o masă. Un grup de tineri cam afumați au început să-l zeflemească și să-i arunce cuvinte grele, urâte. După ceva timp, Lulu s-a întors spre ei și, înainte de-a ieși din local, le-a spus cu adâncă tristețe doar atât: „Șire-aț-ca mine”.”

„Și parcă, odată cu ieșirea din scenă a lui Lulu, s-a sfârșit o mini-eră și orașul parcă a devenit mai trist”.

Sursa Foto Facebook

Lulu s-a născut în 1951, în Aşchileu Mare, unde tatăl său era miliţian, maghiar de etnie, iar mama sa era casnică, româncă. Avea şi un nume, Iosif Kovacs. S-a născut cu o debilitate mintală şi nivelul său era ca al unui copil de 4-5 ani. Au fost încercări, dar n-a putut fi şcolarizat niciodată.

Sursa Foto Facebook

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *