În Anglia anilor 1500. Majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie.

Anglia, în anii 1500.

Majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie.

Cu toate acestea miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros.

De aici vine obiceiul ca mitesele să aibă un buchet de flori la nuntă.

Extrem de interesenat este și modul în care consta baia efectiv. Baia consta într-un singur butoi mare l, plin cu apă fierbinte unde nărbatul casei avea privilegiul de a se spăla primul în apa curată, apoi urmau fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii, ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”). Casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf (paie groase), fără lemn dedesubt.

Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, șiarecii) se refugiau acolo.

Când ploua acoperișul devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş. De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”).

Nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte lucruri puteau murdări patul, deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie așa au apărut paturile cu baldachin.

Cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că se împrăştiau paie (“thresh” – resturi de la treierat) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa. Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri).

Pe atunci uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se laude cu ea. Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”).

D8n șunca respectivă tăiau puţin ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”). Pâinea era împărţită conform statutului social. Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”). Cănile de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta de obicei dobora un om pentru câteva zile. Cineva care trecea pe drum îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare. Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc. Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”). Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat. Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele. Deschizând acele sicrie, au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii. Aşa că s-au gândit ca de atunci încolo să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel. Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”) să asculte clopoţeii. Astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”).