Ilie Lazăr, tânărul de 22 de ani de la Marea Unire care a petrecut 17 ani în temnițele comuniste

La 1 decembrie 1918, Ilie Lazăr era unul dintre cei mai tineri participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Avea doar 22 de ani și urma să împlinească 23 peste 11 zile. După aproape trei decenii, același om avea să fie eliberat din închisorile regimului comunist, după aproximativ 17 ani de detenție.

Născut la 12 decembrie 1895, în comuna Giulești din Maramureș, Ilie Lazăr provenea dintr-o familie cu tradiție intelectuală și religioasă. Bunicul său, Vasile Lazăr, a fost protopop al Sighetului. A studiat la Sighet și Lugoj, apoi la Cluj, unde a obținut doctoratul în drept, urmând și cursuri de specializare în economie la Viena.

În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat în armata austro-ungară. În 1918 a dezertat împreună cu alți soldați români și s-a implicat în evenimentele care au precedat Unirea. A participat la acțiunile de la Cernăuți, unde a fost arborat tricolorul românesc pe clădirea Primăriei. Revenit în Maramureș, a contribuit la organizarea gărzilor naționale și a fost ales delegat al cercului electoral Ocna Șugatag pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

După Unire, Ilie Lazăr a continuat să activeze în viața publică. A fost avocat, fruntaș al Partidului Național și, ulterior, al Partidului Național Țărănesc, devenind un apropiat colaborator al lui Iuliu Maniu. A fost ales deputat de Maramureș în 1928, 1932 și 1937. S-a opus regimurilor autoritare ale regelui Carol al II-lea și mareșalului Ion Antonescu și a intervenit în sprijinul evreilor din Maramureș. Pentru atitudinea sa a fost supus domiciliului obligatoriu la Mănăstirea Turnu și internat în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, persecuțiile s-au intensificat. Ilie Lazăr a fost arestat în mai 1946 și condamnat la șapte luni de închisoare. În iulie 1947 a fost arestat din nou, în contextul înscenării de la Tămădău, iar în noiembrie același an a primit o condamnare de 12 ani de temniță grea, alături de alți lideri țărăniști, între care Iuliu Maniu.

A trecut prin mai multe locuri de detenție, între care penitenciarele Galați, Sighet și Râmnicu Sărat, precum și colonii de muncă. Închisoarea de la Sighet avea o semnificație aparte: era orașul în care contribuise la organizarea mișcării naționale românești, iar acum devenise locul în care regimul comunist îl ținea întemnițat. Deși pedeapsa inițială era de 12 ani, detenția i-a fost prelungită administrativ. A fost eliberat în mai 1964, după aproximativ 17 ani petrecuți în detenție, dacă este luată în calcul și arestarea din 1946.

După eliberare s-a stabilit la Cluj-Napoca, unde a trăit sub supravegherea poliției politice. A murit la 6 noiembrie 1976. Avea 80 de ani. Numele său rămâne legat atât de Marea Unire, cât și de represiunea comunistă: tânărul delegat de 22 de ani care a contribuit la făurirea României Mari a devenit, câteva decenii mai târziu, unul dintre deținuții politici care au cunoscut teroarea închisorilor comuniste.

Sursa materialului inițial: „Istorie la culcare” Documentare și verificarea informațiilor: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Memorialul Sighet; Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare; portalul „Maramureșul și Unirea”.