Chiar dacă subiectul politică, enervează, plictisește sau îngrijorează, determină sau transfigurează caractere, puțină psihologie politică, necesară înțelegerii fenomenului, eu zic că nu strică. Așa că dincolo de retorica experților conjuncturali, cu ajutorul unor observații legitime, oferite de o experiență politică formată în ani buni, utilizând metafora psihologică, vă propun o mică incursiune pe psihologia politicii ghirișeane.
Înainte de a intra propriu zis în subiect, menționez că textul nu este indicat analfabeților functionali din politică și nici ranchiunoșilor cronici!
În politica clasică întâlnim două poziționări antagonice, partidul de guvernare, sau administrare locală, poziția denumită generic ,,puterea” și cea de dinafara decizionalului și anume ,,opoziția”. Rolurile lor fiind: -opoziția, informează, critică și propune, iar puterea, analizează, decide si face! Ca lucrurile să funcționeze într-o normalitate, mecanismele de compensare trebuie să existe, ,,opoziția” având un rol reglator, fară acest mecanism politic apare disfuncția, pe care la general vorbind o numim ,,dictatură”. ,,Opoziția” dacă se afla într-o stare de noncombat, sau de pseudo-combat, cu un discurs monotematic, repetitiv, improvizat, fără etos și fără o agendă politică reală, ci doar de ochii lumii, opoziția se dizolvă, devenind o anexa inutilă a puterii politice. Fenomenul este semnalizat și prin faptul că adversarul politic ,,te aplaudă”, sau te ignoră, asta însemnând că ai o mare problemă! Nu prezinți o alternativă!
(Va urma)