Ardelenii au o limbă plină de farmec şi de subtilităţi, care reflectă istoria şi cultura locului lor de baştină. Limba lor păstrează multe influenţe din perioada medievală, în special din limba latină şi din limba germană.
De asemenea, în dialectul ardelenesc se pot regăsi cuvinte și expresii din limbile slave sau maghiare, care reflectă diversitatea culturală a regiunii. Chiar și astăzi, mulți ardeleni folosesc cuvinte și expresii care sunt considerate arhaice sau dialectale, dar care fac parte din patrimoniul lor lingvistic.
Cu toate acestea, ardelenii nu sunt conservatori în sensul negativ al termenului. Ei sunt deschiși și adaptați la schimbare, dar în același timp, își păstrează tradițiile și obiceiurile cu sfințenie. Este o combinație subtilă de modernitate și tradiție, care este reflectată în limba lor.
În final, ar trebui să încurajăm diversitatea lingvistică și culturală și să recunoaștem că fiecare regiune are propriul său farmec și frumusețe. Limba ardelenilor este doar un exemplu de cum istoria și cultura pot influența evoluția unei limbi, făcând-o unică și fascinantă.
Ardelenii nu spun “timp”, ci “vreme”, nu spun “ore”, ci “ceasuri”, nu spun trei, ci “tri”, spun “o ţâră”, nu “puţin”, nu spun “am terminat”, ci “am gătat”, nu spun “mergem”, ci “merem”, nu spun “repede”, ci “iute”.
Ei spun “pită” în loc de “pâine”, “mâne” – foarte aproape de originalul latin “mane”, în loc de mâine. Când se adresează vecinilor sau cunoscuților, folosesc cu respect cuvântul “bătrâne” (din latinescul betranus, veteranus) și spun “se coperă” în loc de “se învelește”. În loc de “frumos”, ei folosesc cuvântul “fain” (cu origini în limba germană și dialectul săsesc).
Ardelenii spun cu respect cuvântul “servus”, ilustrând admirabil termenul latin care însemna “sunt servul tău, la dispoziția ta”. Ei nu mai folosesc modernul “la revedere” (de origine italiană) sau banalul și secul “bună” din Regat (cu corectura de rigoare, în ultimii ani se aude tot mai des acel ridicol “pa, pa”). În schimb, ei răspund cu acel superb “rețiproca”.
Ardelenii vorbesc rar, cumpătat, molcom și numai dacă au cu adevărat ceva de spus. Ei nu bârfesc și nu le este rușine cu arhaismele și meandrele dialectelor lor – fie că sunt medici, ofițeri de carieră, preoți, profesori, bătrâni sau mai tineri.
Și nu folosesc nici în treacăt apelativele de argou “bă” sau “mă” atât de stridente, acceptate și savurate în alte părți (ce-i drept, în ultima vreme nu mai e chiar așa).
Este plăcut să-i asculți și să deslușești rostul tradițiilor lor vorbite. Și “musai” (cu funcție predicativă; din maghiarul “muszáj” – morțiș, neapărat, trebuie, care vine, la rândul său, din germanul “muß sein”, transilvanism curat, ce mai!) este un cuvânt folosit de ardeleni
