Iancu de Hunedoara sau Janos Hunyadi? Disputele privind originea lui Ioan de Hunedoara, eroul creștinătății medievale

Ioan de Hunedoara, numit și Iancu de Hunedoara sau Janos Hunyadi, este un personaj emblematic pentru lupta anti-otomană din partea aceasta de lume. Este considerat un campion al creștinătății, iar originea sa este subiect de dispute, el fiind revendicat atât de români, dar și de unguri.

Ioan de Hunedoara, Janos Hunyadi sau Iancu de Hunedoara sunt trei nume aparent diferite, dar care desemnează de fapt unul și același personaj. Este vorba despre un campion al luptei anti-otomane, un om de stat, războinic și diplomat renumit al secolului al XV lea.

Iancu de Hunedoara, așa cum este cunoscut mai ales publicului larg din România, a fost voievod al Transilvaniei, guvernator și regent al Ungariei, precum și un mare lider cruciat angrenat în lupta contra Imperiului Otoman. A urcat pe treptele ierarhiei militare și politice în mare parte prin merite personale, servind ca un cavaler apusean la curțile regilor Ungariei dar și ale împăraților germani.

Din punct de vedere militar s-a remarcat prin campaniile sale răsunătoare la sud de Dunăre, în teritoriu otoman, un imperiu aflat aproape de apogeul puterii sale. Este vorba despre ”Campania cea lungă” în Balcani și de importanta victorie pentru apărarea Belgradului. Toate acestea i-au adus un renume de salvator al Europei și titlul de ”Athlet Christi” conferit de Papa Pius al II-lea.

Din punct de vedere politic și diplomatic s-a implicat în realizarea unui front comun anti-otoman și în politica internă a Ungariei, mai ales în luptele dinastice dintre Wladislav I și Ladislau al V-lea. L-a sprijinit pe cel din urmă și a făcut parte din regența acestuia, ajungând să fie investit inclusiv ca guvernator al Ungariei, unul dintre cele mai puternice regate ale Europei Centrale din secolul al XV-lea.

Deși este un personaj faimos, originea sa este intens dezbătută, Iancu de Hunedoara fiind revendicat atât de istoriografia românească, cât și de cea maghiară.

Cuman, tătar sau maghiar

Iancu de Hunedoara s-a născut în anul 1407, probabil în Transilvania. A trăit până în 1456, când a fost răpus de ciumă, la numai trei săptămâni de la triumful împotriva turcilor de sub zidurile Belgradului.

Dacă informațiile privind cariera sa politică și militară, dar și circumstanțele morții sunt clare și cunoscute, în ceea ce privește originea familiei sale, sunt multe incertitudini, presupuneri și dispute, mai ales în ceea ce privește etnicitatea sa.

Pentru istoria medievală a Ungariei, Iancu de Hunedoara a fost, clar, un personaj foarte important. Luptător anti-otoman, regent și mai apoi guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara fost profund atașată de lumea culturală, politică și militară maghiară din evul mediu.

Ba chiar istoricii maghiari sunt de părere că Iancu al românilor era Janos Hunyadi toată ziua. O parte a acestora, folosind o serie de argumente, cred că Iancu era, de fapt, de origine cumană sau tătară. Mai precis, o parte a istoriografiei maghiare crede că numele tatălui lui Iancu era de fapt Vajk – și nu Voicu, cum spun istoricii români. Iar bunicul său se chema Sorbe – și nu Șerb. Vajk și Sorbe sunt nume de origine cumană sau tătărească.

Cei doi înaintași ai lui Iancu ar fi fost tătari sau cumani ajunși în slujba regilor Ungariei. Pentru faptele lor de arme ar fi fost înobilați și ar fi primit domenii în Transilvania, inclusiv în zona Hunedoarei.

„Este binecunoscut că istoriografia românească îi consideră pe Huniazi ca fiind români. Această opinie falsă este răspândită în cercetarea istorică românească şi în manualele de şcoală. Numele tatălui şi bunicului lui János Hunyadi (Vajk şi Šorbe) şi folosirea corbului în blazoanele familiei ne arată cu claritate originea tătaro-cumană a familiei Hunyadi”, preciza istoricul maghiar László Rásony în studiul „Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea numelui de familie Hunyadi”.

Alți specialiști unguri argumentează faptul că Iancu de Hunedoara – sau Janos Hunyadi cum este numit în istoriografia maghiari – ar avea cel puțin pe jumătate origine maghiară, prin intermediul mamei sale Elisabeta de Morsinai – sau Erzsébet Morzsinai.

Român transilvănean sau valah muntean?

Istoricii români vin de asemenea cu o serie de dovezi documentare, bazate pe cronicile sau afirmațiile personajelor contemporane cu Iancu de Hunedoara, care să ateste faptul că fostul regent al Regatului Ungariei era de fapt român get-beget.

De exemplu, Phillipe de Commine, un diplomat burgund, contemporan cu Iancu de Hunedoara spunea că este ca şi tatăl său, de neam „valah”. Îl numea în scrierile sale „Le chavalier blanc de la Valachie”.

La rândul său, Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, scria că Iancu de Hunedoara „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor în rândul cărora se născuse”, recunoscând astfel originea română a voievodului transilvan.

Alți cronicari ai vremii, precum Dlugosz sau Bonfinus, susțin originea românească a lui Iancu de Hunedoara fiind numite deseori Johannes Valachus. Inclusiv cărturari de origine maghiară precum Gaspar Heltai sau Thuroczi pomenesc de originea română a tatălui lui Iancu de Hunedoara.

Cu toate acestea, chiar dacă pentru specialiștii români Iancu este fără îndoială român, există dispute științifice privind locul de unde se trăgea familia sa – dacă era valah transilvănean sau valah de la sudul Carpaților.

Prima ipoteză este susținută inclusiv de reputatul istoric transilvănean Camil Mureșanu, cel care a dedicat și o lucrare vieții și carierei lui Iancu de Hunedoara.

Mureșanu crede că Iancu de Hunedoara provenea din rândul vechilor cnezi români rămași în Transilvania, după cucerirea maghiară. Familia lui Iancu făcea parte din nobilimea românească din ținuturile Hațegului și Hunedoarei, oameni aflați în serviciul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, cel care va deveni și împărat romano-german.

Acești cnezi valahi din Hațeg ar fi fost înobilați și dăruiți cu domenii chiar de Sigismund de Luxemburg pentru serviciile lor militare aduse coroanei, încă din timpul lui Șerb sau Șerbu, bunicul lui Iancu de Hunedoara.

La 18 octombrie 1409, Sigismund de Luxemburg oferea fiilor lui Șerbu, Voicu, Mogoș și Radu, ținuturile Hunedoarei, cu castelul, orașul, 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint și fier.

Camil Mureșanu credea că această măsură a fost luată tocmai pentru a-i lega pe acești nobili războinici de zona de graniță transilvană, ce începea să fie amenințată de turci.

O altă ipoteză, susținută de o serie de cronici medievale, este aceea că familia lui Iancu de Hunedoara venea de la sud de Carpați, din Țara Românească.

Mai precis, după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân a fost nevoit să fugă din calea oștilor turcești și să se refugieze în Transilvania, la Brașov. Aici ar fi fost însoțit de boierii loiali. Printre aceștia s-ar fi aflat și Șerbu și fiii săi Voicu, Mogoș și Radu. Adică bunicul, tatăl și unchii lui Iancu de Hunedoara.

În Transilvania, Șerbu s-ar fi pus sub protecția lui Sigismund de Luxemburg, care le-a dat domenii și ranguri nobiliare în schimbul apărării granițelor transilvane. Cel puțin asta arată Janos Thuroczy în „Chronica Hungarorum” apărută în 1488 la Brno, dar și Gaspar Heltai în „Cronica Hungarorum” din secolul al XVI-lea. În acestea se spunea că Voicu, tatăl lui Iancu, ar fi venit în Transilvania din Ţara Românească, trecând munţii. De altfel, și blazonul Huniazilor, un corb cu inel în cioc, ar aduce cu stema Valahiei din acea perioadă.