March 5, 2024
Get in touch with us
Sursa Foto Facebook/ dosaresecrete.ro

Dimitrie Bolintineanu s-a născut pe 14 ianuarie 1819 în Bolintinul-din-Vale și a fost fiul lui Ienache Cosmad, un macedonean din Ohrida care devenise arendaș, mic proprietar și apoi subprefect. După ce și-a pierdut ambii părinți în 1831, în urma unei epidemii de holeră, băiatul a fost crescut și susținut la școlile de la București de o mătușă care locuia în mahalaua Dudescu. Bolintineanu a studiat inițial în casa pitarului Costache Podeanu, apoi a urmat Școala de la Colțea și Colegiul Sfântul Sava, iar în 1841 a devenit copist la Secretariatul Statului Marelui Postelnic, un fel de minister de Externe.

Sursa Foto/dosaresecrete.ro

Înalt și subțiratec ca statură, cu părul și fața brune, c-o frunte largă și meditativă ce dă înfățișării sale un caracter bărbătesc și poetic în același timp, cu surâsu-i rar, pornit dintr-o bunătate sufletească adâncă ce îndulcea expresia lui tristă de obicei, Bolintineanu era un tânăr interesant și simpatic”, scria despre el Nicolae Petrașcu. În acea perioadă poetul s-a îndrăgostit de o fată de 19 ani, dar iubita a murit lăsându-i inima cernită pentru totdeauna. “O fată tânără pe patul morții”, poezia pe care a scris-o la dispariția ei, a fost publicată în “Curierul de ambe sexe” și a produs o adâncă impresie, fiind admirată de însuși principele Gheorghe Bibescu. În 1843, Bolintineanu a fost numit secretar la departamentul “pricinilor suditești”, fiind ridicat, în 1844, la rangul de pitar de domnitorul Bibescu.
În acea perioadă se forma la București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu, la care poetul a aderat și care l-a trimis, la sfârșitul anului 1844, având recomandarea Marelui Postelnic Mihalache Băleanu, pentru completarea studiilor la Paris, cu o bursă.

Printre încercările sale literare din această perioadă se numără “Un tânăr român murind în străinătate”, “Fecioara”, “La o tânără fată”, “Proscrisul”, “Plângerile poetului”, “La ziua aniversală” și foarte cunoscutele legende “Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul” și “Mama lui Ștefan cel Mare”.

Sursa Foto Facebook/dosaresecrete.ro

Când a izbucnit Revoluția franceză, în februarie 1848, tinerii români care studiau la Paris au decis să se întoarcă în țară, dar aga Ion Manu a refuzat să îi permită accesul lui Dimitrie Bolintineanu și l-a amenințat cu arestarea.
Poetul a reușit totuși ajungă în București unde a înființat, împreună cu amicul său, A. Zane, ziarul “Poporul Suveran”, la care au colaborat Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac.În ziua de 13 septembrie 1848, trimis într-o misiune în tabăra lui Fuad Pasa, Bolintineanu a fost implicat în ciocnirea turcilor cu pompierii în Bătălia din Dealul Spirii, a fost arestat și încarcerat la Mănăstirea Cotroceni, hrănit cu pâine neagră aruncată de paznici, apoi trecut pe lista surghiuniților, alături de alți fruntași pașoptiști.

După câteva zile, la locul de detenție a sosit un aghiotant al lui Omer Pașa care i-a anunțat pe deținuți că are ordin să-i ridice. Urcați în trăsuri, înconjurați de un regiment de cavalerie otomană, exilații au fost duși la Giurgiu, unde pașa i-a înștiințat că vor fi trimiși în Turcia. “Îi duseră la malul Dunării, îi puseră într-o barcă mare și porniră spre celălalt mal. Aici îi îmbarcară în două gimii de transport, câte șapte în fiecare vas, cu doisprezece oameni înarmați cu puști și lopeți. Bolintineanu se afla în vasul cu N. Golescu, Șt. Golescu, A. Golescu, Aristia, C. Bolliac, Gr. Grădișteanu, Arhimandritul Snagoveanu. Pe celălalt vas erau: A. Zane, C.A. Rosseti, Ion Brătianu, N. Bălcescu, I. Ionescu, I. Voinescu, Gr. Ipătescu. După ordinul colonelului, se întinseră pânzele în vânt și plecară cu repeziciune în susul Dunării”, consemnează Petrașcu. Ajunși la Constantinopole, revoluționarii români au fost trimiși în Austria, unde au fost eliberați, iar Dimitrie Bolintineanu s-a îndreptat spre Paris, cu gândul să-și continue studiile.

Sursa Foto Facebook/dosaresecrete.ro

În capitala Franței, poetul a redactat ziarele “Albumul Peregrinărilor” și “Junimea Română”, din care au fost tipărite doar câteva numere în 1851, și a scris câteva poezii, printre care “La un nor”, “Mama tânără”, “Exilatul”, “Palatul Domnilor”, “O cugetare” și cele două mari poeme, “Andrei sau luarea Nicopolei” și “Sorin sau Tăierea boierilor la Târgoviște”. În 1852, poetul a plecat spre Constantinopole, unde se aflau mulți dintre revoluționarii români, descriindu-și mai târziu în amănunt călătoria și experiențele din orașele din Imperiul Otoman pe care le-a vizitat în scrierea sa, “Florile Bosforului”.

“România era adorată de departe de exilați… Patria este ca un tablou în uleiu. De aproape, se vede lutul culorilor, de departe acel lut dispare. Ochiul nu mai vede decât ceea ce e frumos. Ceea ce iubeau exilații nu era țara astfel cum este. Era portretul ei ieșit de sub penelul lui Rafael, era fantasma sa, era o idee. Amorul exilaților pentru pământul natal era un amor ideal, sublim, unic. Cine a înțeles acest amor, a înțeles pe Dumnezeu…”, mărturisea Bolintineanu.

În 1855, domnul Moldovei, Grigore Ghica, i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar reprezentanții Imperiului Otoman nu i-au permis intrarea în țară.
Poetul a revenit în Principate în toamna anului 1857, după ce caimacanul Alecsandru Ghica a dat decretul de amnistie generală, a vizitat Moldova, a participat ca invitat la ședințele Divanului Ad-hoc, iar în 1859, după Unirea lui Cuza, care îl prețuia mult, a fost numit membru în Comisia Europeană a Dunării și efor al spitalelor civile. În 1861, Bolintineanu a intrat în politică și a devenit ministru de externe în Guvernul lui Ștefan Golescu, apoi ministru al cultelor și instrucțiunii publice în 1863 și 1864. Datorită lui, a lui Costache Negri și a lui V. A. Urechia, au fost înființate primele școli pentru românii macedoneni. În 1861, a publicat romanul “Elina”, ce va fi comparat, ca stil literar, cu “Ciocoii vechi și noi”, volumul lui Nicolae Filimon, și care va fi urmat de celălalt roman al său, “Manoil”.

Sursa Foto Facebook/dosaresecrete.ro

Deși implicat în politica mare de la București, scriitorul a dus o viață modestă, locuind într-o cameră simplă din Casa Bosel, neavând aproape pe nimeni lângă el. În 1864, Bolintineanu a demisiont din minister și a fost numit funcționar la Consiliul de Stat, dar când instituția a fost desființată, a rămas fără niciun mijloc de trai.

“Atunci începu pentru dânsul o viață mai grea ca oricând, prin cheltuielile și datoriile făcute cu numirea lui ca ministru. Aceste datorii, unite cu cele pe care le lăsase la Constantinopole și pe care n-avea cum le plăti, îi amărî tot restul vieții. Strâmtorat și neștiind ce să facă, el se puse să scrie literatură, în chip febril și prodigios. ‘Scriu amarnic, pentru a-mi plăti datoriile’, mărturisea într-o scrisoare. Scrisorile lui private de atunci îi rezumă viața într-un singur cuvânt: Mizerie, mizerie!”, consemnează N. Petrașcu. Este epoca în care poetul deznădăjduit creează “Traianida”, “Conrad”, “Mihai Viteazul”, “Ștefan cel Berbant”, “Lăpușneanu”, “După Bătălia de la Călugăreni”.

Un contemporan îi face în 1869 un portret trist: “Trăia atunci dintr-o pensioară pe care se băteau creditorii și alte guri. Parcă-l văd. Capul său fără barbă, cu părul lăsat pe ceafă și caracteristic de armân sta rezemat de spatele unui jeț adânc. Se înțelege că-i tare obosit după fața lui palidă și ochii stinși, Poetul era îmbrăcat cu un gheroc lung, negru și vechi. M-a poftit să șed înaintea lui și a început să-mi dea sfaturi părintești pentru viitor. Să învăț carte multă, să citesc cu luare aminte numai scriitorii mari, pe cât s-ar putea în original, și să mă feresc de molima imitației. De politică să fug și să-mi păstrez cinstea obrazului, cu toate că cinstea, iaca unde te poate aduce…”

În prima jumătate a anului 1870, Bolintineanu a călătorit din nou la Paris, unde i s-au reeditat câteva dintre biografiile istorice, dar, fiind grav bolnav, a fost nevoit să își întrerupă munca și să revină la București. În 1871, boala s-a agravat, iar sărăcia în care trăia l-a pus în imposibilitatea de a se trata. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor, pentru plata datoriilor pe care le făcuse în perioada exilului, iar oficialitățile au refuzat să îi acorde ajutor.
În aprilie 1871, a fost organizată, din inițiativa unui prieten din liceu, George Sion, o loterie cu obiectele lui personale, iar la sfârșitul aceleiași luni a avut loc un spectacol la Teatrul Național din București în beneficiul său, ca fost membru al Comisiei teatrale.Trompeta Carpaților scria în numărul din 4 aprilie: “Poetul Bolintineanu, ca publicist și ca istoric, și-a epuizat forțele de timpuriu, a produs prea mult, încât și materia a învins spiritul într-însul și spiritul a doborât materia. Poetul Bolintineanu este căzut în așa slăbiciune de corp și de minte, încât amicii lui – nu el – se simt datori a face apel la toți aceia pe care proza poetului i-a dezmierdat odată, la acei care au admirat talentul și capacitatea, virtutea scrisului neobositului scriitor român a cărui viață întreagă a fost un șir de fapte bune, de patriotism, de abnegațiune și de sacrificiu. Poetul Bolintinenu zace de mai mult timp în casa amicului său Zane, care și el nu se bucură de vreo favoare a soartei, cu numeroasa sa familie… Noi facem apel la toți românii simțitori să grăbească a veni să concure la o loterie la care s-a pus mobilierul și biblioteca Bolintinenului. Frumos suvenir în fiecare casă de român, un scaun, o masă, un obiect oarecare cu care s-a servit poetul în veghea sa… Prețul unui bilet – cinci lei.”

Pe 25 iunie, un grup de deputați a propus Camerei votarea unei recompense naționale “pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”, dar propunerea a rămas îngropată în arhive, iar un deputat a fost auzit spunând: “Ce să-i facem…?”

Sursa Foto Facebook/dosaresecrete.ro

Poetul suferea de o afecțiune psihică agravată de mizerie și de sărăcie și a fost internat la Spitalul Pantelimon, unde a fost relativ bine îngrijit, dar se pare că ajutorul medical a venit mult prea târziu. În registrul de înregistrare a bolnavilor a fost notat: “Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine”.În martie 1872, a avut loc tragerea loteriei inițiate cu un an în urmă de George Sion. Cărțile poetului au fost câștigate de Vasile Alecsandri, biblioteca, de Costache Negri, iar celelalte obiecte de mobilier de Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare la scriitor, dar și această grijă era tardivă. În dimineața zilei de 20 august 1872, la ora șapte și jumătate, Dimitrie Bolintineanu, care avea 53 de ani, a murit într-un salon al Spitalului Pantelimon, iar a doua zi, pe 21 august, rămășițele lui au fost depuse la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Capitală.

“Suferințele și boala de care pătimise aproape doi ani îi deprimaseră înfățișarea senină și nobilă. Singură fruntea sa sculpturală, a spus un martor ocular, mai părea încă preocupată de gândurile-i de odinioară. Cortegiul foarte modest, alcătuit din câțiva amici intimi și rude, trecu prin Strada Lipscani, Calea Victoriei, Știrbei Vodă și înaintă până la Bariera Cotroceni, de unde corpul fu dus și înmormântat în pământul satului natal Bolintinul-din-Vale. Astfel își sfârși viața unul din cei mai mari poeți ai Țării Românești”, a încheiat Nicolae Petrașcu.

Sursa:https://dosaresecrete.ro/dimitrie-bolintineanu-o-viata-amara-si-un-sfarsit-foarte-trist/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *