Atenție la blocurile construite între 1963 și 1977! Inginer constructor: „A fost o perioadă foarte tristă în proiectarea clădirilor. Ne-am calibrat modul de proiectare invers față de cum ar fi trebuit, după niște cutremure care nu aveau să vină vreodată în România”

Cele două cutremure de mare magnitudine care au lovit Turcia și Siria provocând moartea a peste 5.000 de oameni au redeschis în România discuția despre o problemă care cade mereu la coada priorităților: vulnerabilitatea la seism. Bucureștiul este capitala europeană cu cel mai mare risc seismic atât prin poziționarea față de zona Vrancea, cât și prin numărul mare al clădirilor care se pot prăbuși. „Peste 2.200 clădiri din București sunt în pericol de colaps la cutremur”, spune Matei Sumbasacu, inginer constructor specializat în cutremure și fondator al Asociaţiei pentru Reducerea Riscului Seismic Re:Rise.

Din acestea, 362 sunt clădiri încadrate în clasa I de risc seismic, 373 în clasa II și peste 1.500 în categoriile de urgență. „După 1990, au fost vreo 2.000 de clădiri pe care experții de atunci le-au prioritizat pentru consolidare. Erau oameni care știau ce rămăsese neconsolidat în urma cutremurului din ‘77 și au dat niște termene. Urgență 1 (U1) însemna că trebuiau consolidate în maximum 2 ani, U2 în maximum 5 ani, U3 în maximum 10 ani. Când a venit ordinul 770 din 1997, care a făcut trecerea la clase de risc seismic, nu s-a făcut o echivalare, iar clădirile au trebuit reexpertizate. Atunci România rămăsese practic cu zero clădiri cu risc seismic. Astăzi, peste 1.500 din clădirile care figurează ca urgențe nu sunt în nicio clasă de risc seismic”, atrage atenția Matei Sumbasacu. Potrivit estimărilor Re:Rise, alte 3.000 de clădiri din București ar putea fi vulnerabile la cutremur, fără ca acest lucru să figureze în vreun document.

1963-1977: „Ne-am calibrat modul de proiectare invers de cum ar fi trebuit, după niște cutremure care nu aveau să vină vreodată în România”

Chiar dacă au o structură aparent intactă, multe clădiri din București au, în funcție de perioada în care au fost ridicate, vulnerabilități care vin din proiectare. Înaintea marelui cutremur din 1940, nu existau normative de protecție anti-seisimcă în construcții. „Însă unii dintre proiectanții de atunci, chiar dacă nu erau obligați de vreo lege, au introdus în proiectele lor un fel de protecție la seism. Așa se explică că încă aveam clădiri de dinainte de 1940 care stau în picioare, chiar dacă sunt vulnerabilizate de două seisme. Nu vreau să zic că sunt sigure, dar dacă nu ar fi fost măiestria inginerilor care le-au proiectat și executat nu ar mai fi fost deloc”, crede Matei Sumbasacu. În perioada 1940-1963 au funcționat primele norme de protecție anti-seism, potrivit cărora fiecare clădire trebuia să susțină 5% din greutatea sa ca forță laterală.

Potrivit inginerului, perioada între 1963 și 1977 a fost însă „de foarte tristă amintire”.

„Atunci s-au schimbat codurile de proiectare în sensul de a se ține cont de rezonanță. Cutremurele afectează clădirile în funcție de flexibilitatea lor. În 1963 se știau aceste lucruri și noi am adoptat un cod, doar că l-am adoptat invers. Ne-am calibrat modul de proiectare după niște cutremure care nu aveau să vină vreodată în România, după niște cutremure de suprafața, care, prin specificul lor, afectează clădiri rigide. Practic codurile de proiectare de atunci au spus că, cu cât e mai înalt un bloc, cu atât trebuie să-l protejez mai puțin pentru seism, pentru că seismele afectează preponderent clădiri joase. Ceea ce este adevărat pentru majoritatea seismelor din lume, dar nu este valabil pentru cutremurele vrâncene. Am aflat-o pe pielea noastră în 1977, când am avut și prima accelerogramă a unui cutremur vrâncean. Până atunci lucram cu ce luam de la alții și tocmai de aceea ne-am calibrat prost codurile de proiectare.

Între 1963-1978, perioada de tristă amintire, clădirile se proiectau mai prost din punct de vedere seismic chiar decât cele din 1940. Evident, erau alte materiale, altă tehnologie, asta le mai salvează, ca și faptul că au o vârstă mult mai mică. Având o vârstă mai mică sunt mai puțin deteriorate, asta le va ajuta foarte mult și le va ajuta și pe viitor. Dar ele din proiectare sunt concepute invers

În 1977, analizând înregistrarea seismică ne-am dat seama că aceste cutremure vrâncene au o componentă de perioade lungi, mișcările generate tind să fie mai unduioase și atunci intră în rezonanță cu clădiri mai flexibile. Clădirile înalte construite în 1963-1977 sunt foarte expuse. Un studiu făcut de Dan Crețu arată că, dacă făceai în 1963 o clădire de P+9 trebuia să susțină ca forță laterală 5% din propria greutate, dacă o făceai între ‘63 și ‘70 trebuia să țină 4,6%, între ‘70 și ‘78 trebuia să țină doar 3,4%. După ‘78, a avut loc o mare schimbare, a crescut la 6,8%, după ‘92 la 8,5%, iar în zilele noastre e mult mai mult de atât. Între 1963-1978, perioada de tristă amintire, clădirile se proiectau mai prost din punct de vedere seismic chiar decât cele din 1940. Evident, erau alte materiale, altă tehnologie, asta le mai salvează, ca și faptul că au o vârstă mult mai mică. Având o vârstă mai mică sunt mai puțin deteriorate, asta le va ajuta foarte mult și le va ajuta și pe viitor. Dar ele din proiectare sunt concepute invers”, afirmă inginerul.

După 1977, standardele s-au schimbat, iar atenția acordată importanței structurii a crescut pe șantiere. „Toată lumea știa pe cineva care a murit, de la muncitor la șeful de proiect, nu mai puteai să glumești cu structura. Glumeai cu altele, cu hidroizolația, sacrificai fațada, dar structură nu prea”.

„Dacă m-aș muta într-o casă construită între 1992 și 2001, aș încerca să mă asigur că e o construcție la care calitatea în execuție a fost decentă”

Normativele în ceea ce privește rezistența s-au îmbunătățit de câteva ori în decursul anilor, iar proiectele au trebuit să țină cont de ele. După Revoluție, însă, necunoscuta a fost calitatea execuției. „Evident, calitatea execuției a variat, în funcție de perioadă. Pot să intuiesc că în anii 90 a fost cam peste tot Vestul Sălbatic, pot să mă gândesc că au existat probleme din anul 1990 până în criză, deși acest lucru nu s-a întâmplat peste tot. Dacă m-aș muta într-o casă construită între 1992 și 2001, aș încerca să mă asigur că e o construcție la care calitatea în execuție a fost decentă. Astăzi, în privința proiectării standardele sunt foarte stricte, iar în ceea ce privește asigurarea calității s-au făcut mari progrese, în special în sistemul propriu al asigurării calității – diriginți de șantier, responsabili tehnici cu execuția, care sunt din noul val. Din ce în ce mai puțini fac rabat de la siguranță”, spune Matei Sumbasacu.