Alexandru Turei. Mic, dar al dracului.

Alexandru Turei cred că are sub 1,70 m.

Un tip aspru acest Turei. Exigent. În primul rând cu propria lui persoană. Lucra în trei locuri la un anumit moment și în fiecare dintre ele dădea randament. Om curat, pedant, cu pantofii întotdeauna făcuţi, mereu în formă, atent cu doamnele, foarte politicos cu toată lumea.

N‑ai fi zis că a bătut cu pumnii o jumătate din lumea asta.

Un mare boxer acest Turei, probabil printre primii 10 din lume la categoria sa. Un clujean adevărat, un super­campion.

Data naşterii: 07.08.1952, Cluj‑Napoca

Zodia: Leu

Studii: Liceul „Emil Racoviţă” Cluj



Activitate sportivă (între 1968‑1980):

campion naţional de juniori în 1970 şi 1971, sub culorile clubului „Voinţa” Cluj
campion naţional de seniori în 1974, 1975, 1978
campion european de tineret în anul 1972, București
campion balcanic de seniori în anul 1978, Atena
câştigător al Centurii de Aur ediţia 1977, Bucureşti
participant la Campionatul European ediţia 1977, Halle, Germania
participant la Olimpiada din 1972, Munchen, Germania
a participat cu rezultate bune la prestigioase turnee internaţionale precum Cordova Cardin (Havana, Cuba), Prietenia (Coreea de Nord), Strandjata (Sofia, Bulgaria), Lalelelor (Olanda), Mănuşa de Aur (Belgrad, fosta Iugoslavie) şi în alte ţări dintre care amintim Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia.
a boxat pentru Voinţa Cluj şi Dinamo Braşov în perioada satisfacerii stagiului militar)
a susţinut, în cadrul categoriei semimuscă, 48 de kg 179 de întâlniri, a câştigat 154, a terminat la egalitate 4 şi a pierdut 21
primul antrenor Eugen Douda (important şlefuitor de talente, din mâna căruia au ieşit mari boxeri precum Janos şi Lorincz Halmagyi, Ştefan Moileanu, Ion Farcaş, Ion Moldovan, Otto Anderko, Ovidiu Baciu, Francisc Sajgo, Gusztav Simonka, Traian Ruja, Iosif Mihalik), urmat de Francisc Ambruş (care a lucrat şi el cu sportivi talentaţi ca Alexandru Şerban, Teodor Burada, Vasile Morea, Miklos Pajzs şi mulţi alţii) şi Mihai Cerchez.


Activitate profesională:

sculer‑matriţer la Cooperativa „Metalurgia” Cluj, între 1975‑1990
agent de pază la firma „Automatic Soft Pânda” Cluj, din 1990 până în prezent
în paralel activează ca agent de pază la ING Bank filiala Cluj
maestru al sportului
instructor sportiv la CSM Cluj, unde îl ajută pe maestrul Vasile Mîrza
colaborează cu diferite cluburi clujene de kick‑boxing
căsătorit, tatăl unui băiat.

Un tip aspru acest Turei. Exigent. În primul rând cu propria lui persoană. Lucra în trei locuri când l‑am cu­noscut. Şi în fiecare dintre ele dădea randament. Om curat, pedant, cu pantofii întotdeauna făcuţi, mereu în formă, atent cu doamnele, foarte politicos cu toată lumea.

N‑ai fi zis că a bătut cu pumnii o jumătate din lumea asta.

Mi‑au plăcut întotdeauna întâlnirile cu el, le aşteptam, mai ales în vremea Antenei 1, când mă rugam să‑l prind în tură să mai flecărim un pic.

Un mare boxer acest Turei, probabil printre primii 10 din lume la categoria sa. Un clujean adevărat, un super­campion.

Data naşterii: 07.08.1952, Cluj‑Napoca

Zodia: Leu

Studii: Liceul „Emil Racoviţă” Cluj



Activitate sportivă (între 1968‑1980):

campion naţional de juniori în 1970 şi 1971, sub culorile clubului „Voinţa” Cluj
campion naţional de seniori în 1974, 1975, 1978
campion european de tineret în anul 1972, București
campion balcanic de seniori în anul 1978, Atena
câştigător al Centurii de Aur ediţia 1977, Bucureşti
participant la Campionatul European ediţia 1977, Halle, Germania
participant la Olimpiada din 1972, Munchen, Germania
a participat cu rezultate bune la prestigioase turnee internaţionale precum Cordova Cardin (Havana, Cuba), Prietenia (Coreea de Nord), Strandjata (Sofia, Bulgaria), Lalelelor (Olanda), Mănuşa de Aur (Belgrad, fosta Iugoslavie) şi în alte ţări dintre care amintim Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia, Grecia.
a boxat pentru Voinţa Cluj şi Dinamo Braşov în perioada satisfacerii stagiului militar)
a susţinut, în cadrul categoriei semimuscă, 48 de kg 179 de întâlniri, a câştigat 154, a terminat la egalitate 4 şi a pierdut 21
primul antrenor Eugen Douda (important şlefuitor de talente, din mâna căruia au ieşit mari boxeri precum Janos şi Lorincz Halmagyi, Ştefan Moileanu, Ion Farcaş, Ion Moldovan, Otto Anderko, Ovidiu Baciu, Francisc Sajgo, Gusztav Simonka, Traian Ruja, Iosif Mihalik), urmat de Francisc Ambruş (care a lucrat şi el cu sportivi talentaţi ca Alexandru Şerban, Teodor Burada, Vasile Morea, Miklos Pajzs şi mulţi alţii) şi Mihai Cerchez.


Activitate profesională:

sculer‑matriţer la Cooperativa „Metalurgia” Cluj, între 1975‑1990
agent de pază la firma „Automatic Soft Pânda” Cluj, din 1990 până în prezent
în paralel activează ca agent de pază la ING Bank filiala Cluj
maestru al sportului
instructor sportiv la CSM Cluj, unde îl ajută pe maestrul Vasile Mîrza
colaborează cu diferite cluburi clujene de kick‑boxing
căsătorit, tatăl unui băiat
Ce pumni avea, domnule…
Într‑un clasament „all‑time” al pugiliştilor clujeni alcătuit după criteriul titlurilor naţionale câştigate, Alexandru Turei ocupă un merituos loc 4, cu trei reuşite. Lideri în această ierarhie sunt Iosif Mihalik şi Vasile Morovan cu câte şase victorii, pe locul 3 situându‑se Gheorghe Chivăr. Dacă luăm în considerare titlurile european de tineret şi balcanic de seniori pe care le‑a cucerit, apoi prezenţele onorabile la Campionatul European de la Halle şi la Olimpiada de la München, putem spune că protagonistul acestui interviu este unul dintre cei mai importanţi boxeri clujeni din toate timpurile. În faţa acestui om, mărunţel de stat, dar de o vigoare remarcabilă şi acum, nu poţi decât să îţi ridici pălăria. A reuşit, prin propriile sale forţe, să răzbească atât pe tărâm sportiv (într‑o perioadă în care trebuia să muncească de două ori mai mult decât un boxer bucureştean pentru a putea intra în lotul naţional), cât şi după ce a atârnat mănuşile în cui.

Astăzi el este respectat nu numai pentru trecutul său, dar şi pentru modul în care înţelege să îşi facă datoria la locul de muncă. Mai tinerii săi colegi îl înconjoară cu simpatie, iar modul în care i se adresează, cu apelativul «maestre», spune multe despre felul în care este receptată în acest mediu, cariera sa sportivă.

Campion european de juniori în 1972, triplu campion naţional în 1974, 1975 şi 1978 la categoria semimuscă, participant la Olimpiada din 1972 la Munchen, Alexandru Turei este unul dintre boxerii exponenţiali pe care i‑a dat şcoala pugilistică din Cluj. După mărturisirile sale, face în fiecare zi mişcare, fie că aceasta capătă forma antrenamen­tului în sala de forţă sau joggingului. Colaborează de asemenea cu diferite cluburi de kick‑boxing precum şi cu maestrul Vasile Mîrza, pe care îl ajută la CSM Cluj în munca de pregătire a tinerilor pugilişti.

– Domnule Alexandru Turei, sunteţi unul dintre cei mai galonaţi boxeri ai Clujului. Cititorii noştri mai tineri aşteaptă să vă cunoască, iar cei mai în vârstă vor fi cu siguranţă bucuroşi să vă redescopere. Toţi sportivii au o poveste despre primii paşi. Cum au fost făcuţi ei, în cazul dumneavoastră?

− Îmi amintesc că eram pe strada mea, actuala Bucureşti, unde mă jucam cu alţi copii de vârsta mea. Aveam vreo 14 ani, eram mic de statură, dar în momentul în care a izbucnit un conflict în legătură cu regulile acelui joc, am avut „argumente” care au limpezit apele. Cel mai „şifonat“ dintre ceilalţi băieţi a înţeles cel mai bine că nu este indicat să îmi opună de atunci încolo rezistenţă şi cum se întâmplă în general în astfel de situaţii, am devenit apoi buni amici. Un prieten din cartier, martor la eveniment, care făcea deja box, m‑a luat deoparte şi mi‑a propus să îl însoţesc a doua zi la sala de antrenament. Numele său era Nicolae Cordoş şi avea să ajungă şi el campion naţional al categoriei muscă, în 1970. Acolo am intrat „pe mâinile“ antrenorului Eugen Douda, un om deosebit, căruia i‑am purtat întotdeauna un respect aparte. Dânsul m‑a simpati­zat din primul moment şi pot să spun că, datorită felului în care a lucrat cu mine, mi‑a insuflat încă de la început dragostea pentru box. A ştiut să îmi corecteze fiecare mişcare, pentru că vă daţi seama că la început nu ştiam nimic. Mi‑a „deschis” ochii, spunându‑mi că boxul nu e bătaie, e artă, trebuie să îţi foloseşti creierul şi numai după aceea forţa. Aceste lucruri, pentru mine, un băiat venit de pe stradă, m‑au impresionat şi am început să mă gândesc din ce în ce mai serios la o carieră în acest domeniu.

− Care erau colegii dumneavoastră de sală de pe atunci, la „Voinţa”?

− Bineînţeles prietenul meu cel mai bun Cordoş Nicolae, Otto Anderco, Francisc Sajgo, Attila Kirally, Vasile Kiss şi alţii. Vreau să vă spun că mă simţeam ca în Paradis în acel loc, unde e adevărat că munceam pe brânci dar simţeam o bucurie de nedescris. Unii se mai plângeau ba de una ba de alta, aceştia nici nu au reuşit de altfel în acest sport. Mie în schimb nu mi se părea niciodată prea greu. Începusem să am un ţel în viaţă şi făceam tot ce era ome­neşte posibil ca să ajung să îl ating. Cred că ambiţia mea ieşea în evidenţă, pentru că mă dăruiam total la antrenamente. Maestrul îmi acorda din ce în ce mai multă atenţie, ocupându‑se în mod special să adauge vitezei şi jocului bun de picioare, calităţi pe care le aveam, o mai mare varietate de lovituri, capitol la care eram pe atunci deficitar.

− Urmare a acestei munci, au apărut şi primele re­zul­tate…

− Da, în 1970, la 18 ani, am cucerit primul meu titlu naţional de juniori, performanţă pe care aveam să o repet şi în anul următor. A fost o mare bucurie pentru mine şi o mare mândrie pentru părinţii mei, care din acel moment aveau cu cine se lăuda. Au înţeles şi ei, în sfârşit, că făceam ceva important. De atunci am simţit că stau pe picioarele mele şi am câştigat mult curaj pentru anii grei care au urmat.

− Care este povestea acelui titlu european de juniori?

− În primul rând vreau să spun că acea victorie a fost foarte importantă pentru cariera mea, deoarece competiţia a fost urmărită de o serie întreagă de specialişti care intenţionau să titularizeze în lotul naţional pe cei mai talentaţi dintre noi. Aşa a fost posibil ca eu, la 20 de ani, să ajung la Olimpiadă, visul oricărui sportiv.

Concursul propriu‑zis a debutat curios pentru mine, pentru că am avut în faţă un boxer ungur, Ferenc Kosma, care mă bătuse cu o lună înainte, la Budapesta. Din acest motiv am avut puţin emoţii, dar numai până când am urcat în ring. L‑am bătut cu 5‑0, fără drept de apel, adminis­trându‑i serii de lovituri dure la corp şi la figură. Al doilea adversar a fost Vicente Rodriguez (Spania), iar în semifinale am trecut de Vladislav Zasipko (fosta URSS, cu care aveam să mă mai „intersectez„ de multe ori în carieră).

Finala cu Asen Nikolov (Bulgaria) a fost una specta­culoasă, iar bucuria mea imensă, eram campion european. Acasă toată lumea m‑a primit cu braţele deschise, eram în al nouălea cer.

Tot atunci, alţi trei români au devenit şi ei campioni, Dinu Condurat (muscă), Simion Cuţov (semiuşoară) şi Nicolae Băbescu (mijlocie mică). A fost un an bun şi suc­cesul a venit la timp, pentru că am „sărit“ în ochii tuturor antre­norilor din ţară.

− După două titluri naţionale de juniori, a urmat pri­ma izbândă la seniori. În ce condiţii aţi realizat aceas­tă performanţă, care nu a rămas singulară în ca­rie­ra dumnea­voastră?

− Vreau să vă spun că la 48 de kilograme, categoria mea, era „bătaie” mare la „naţionale”. Existau boxeri puternici precum Petre Ganea, campion în 1968, Mihai Aurel campion în 1969, 1970, 1971 şi 1973, Teofil Ghinea, campion în 1976 şi Remus Cosma, campion în 1977. Între noi exista o rivalitate deosebită şi ne luptam din răsputeri să obţinem cât mai multe trofee care să ne recomande pentru lotul naţional.

Înainte de 1974, anul în care am câştigat primul meu titlu, mai învinsesem într‑un turneu foarte puternic, la Havana şi aveam în palmares o serie de finale la competiţii puternice precum cele de la Leningrad, Ankara şi Budapesta. Desigur, mai era şi titlul european de juniori, dar la seniori era alt nivel. Drumul spre prima mea finală a fost destul de uşor, excepţia numindu‑se meciul cu Remus Cosma, cu care am avut mult de furcă. Partida cu Ganea din ultimul act a fost una pe care am câştigat‑o cu o decizie de 4‑1, deci relativ lejer. În prima repriză am avut unele dificultăţi, pentru că Ganea a reuşit serii la corp urmate de lovituri dure, dar apoi mi‑am valorificat vitalitatea şi ritmul loviturilor, iar gălăţea­nul a cedat.



(n.a.: Voi prezenta câţiva dintre câştigătorii categoriilor din acel an, nume sonore ale boxului românesc, cu care Alexandru Turei (Voinţa Cluj) a fost mult timp după aceea coleg de „reprezentativă”:

‑ Muscă (51 kg): Ibrahim Faredin (Farul Constanţa);

‑ Uşoară (63,5 kg): Calistrat Cuţov (Dinamo Bucureşti);

‑ Semimijlocie (67 kg): Victor Zilberman (Rapid Bucureşti);

‑ Semigrea (81 kg): Mircea Simon (Dinamo București), dar şi alţi câţiva pugilişti nu mai puţin celebri precum Ilie Dascălu, Ion Alexe (grea), Valentin Vrânceanu (semigrea), Alec Năstac (mijlocie), Simion Cuţov (semiuşoară) cu care protagonistul nostru a avut relaţii de prietenie strânsă, în zecile de cantonamente şi competiţii la care au participat împreună).

Această reuşită m‑a propulsat pe locul trei într‑un clasa­ment al celor mai buni sportivi ai judeţului Cluj, alături de Vasile Bogdan, atletism, Şerban Doboşi, tenis de masă, Eva Zörgö, atletism, Werner Pexa, fotbal sau Neluţă Bânda, volei.

− În 1975 a fost ceva mai greu…

− Da, am câştigat finala cu o decizie de 3‑2 în faţa mai tânărului meu adversar, Teofil Ghinea (Steaua). Acesta a excelat prin directele sale de stânga, care erau specialitatea sa. A trebuit să mă întrebuinţez serios, l‑am supus unei mari presiuni şi în repriza secundă l‑am făcut knock‑down, lucru mai puţin obişnuit la categoria noastră. El nu s‑a descurajat, a continuat cu directele de întâmpinare, dar arbitrii au apreciat în cele din urmă apetitul meu pentru atac şi mi‑au acordat victoria.

− Ultimul titlu naţional l‑aţi cucerit în 1978, într‑o finală clujeană. Cum a fost?

− Decizia a fost de 3‑2 în favoarea mea, la capătul unei întâlniri foarte echilibrate în faţa lui Ion Boboc (ASA Cluj). Partida a fost de un nivel tehnic şi spectacular ridicat, desfăşurată într‑un ritm susţinut de la început şi până la sfârşit. Luptă deschisă, cu lovituri rapide şi clare de ambele părţi, dar dominată de mine datorită experienţei superioare pe care o căpătasem deja în ring.

− În 1978, la 26 de ani, aţi mai adăugat o medalie de aur colecţiei dumneavoastră, de data aceasta balcanică, la Atena…

− Era a 15‑a ediţie, într‑o organizare de excepţie şi de o valoare a sportivilor ridicată. Să nu uităm că spaţiul balcanic a dat lumii boxului mari campioni şi pe acea vreme aceste competiţii erau tratate cu mare atenţie.

Am intrat în finală şi am luptat cu campionul ediţiei precedente, turcul Mustafa Genc, un boxer extrem de bătăios, greu de învins. El a făcut tot ce i‑a stat în putinţă pentru a‑şi reînnoi performanţa, dar eu am imprimat un ritm sufocant, am atacat în permanenţă cu serii rapide şi l‑am dominat în permanenţă. M‑am întors acasă cu titlul balcanic, încheind o perioadă de realizări foarte bune, dacă socotim „Centura de Aur“ din 1976, „Turneul Lalelelor” din Olanda 1977 şi Turneul de la Alma Ata 1978, pe care le‑am câştigat.

− Domnule Turei, am omis intenţionat din enume­rarea de mai sus Jocurile Olimpice din 1972, pentru că vreau să vă referiţi în mod particular la acest eveniment care marchează destinul unui sportiv şi se constituie într‑o încununare supremă a eforturilor şi energiilor sale. Cum a fost la Munchen?

− În luna aprilie am cucerit titlul european de tineret şi eram cotat deja printre cei mai buni boxeri ai categoriei semimuscă. Această performanţă a venit la timp cum se spune, pentru că datorită ei am ajuns să fiu selecţionat în lotul pentru Olimpiadă. Din păcate însă, lipsa de concentrare din meciul inaugural mi‑a fost fatală şi am pierdut în faţa spaniolului Enrique Rodriguez. Nu mi‑a ieşit nimic în acea zi şi am regretat că nu am reuşit să ajung mai departe. Eram tânăr, aveam 20 de ani şi aşteptam cu încredere o nouă şansă. De unde să ştiu că aceasta nu va mai veni niciodată, pentru că interesele, care nu au ocolit nici acest sport, aveau să mă scoată din cărţi la următoarele Jocuri Olimpice, Montreal şi Moscova. Asta este, îmi pare rău.

− Aţi fost martor la evenimentele sângeroase din satul olimpic?

− Nu am văzut cu ochii mei nimic, dar vestea despre acel act terorist a ajuns cu repeziciune la urechile mele. Un comando palestinian a asasinat 11 sportivi şi antrenori israelieni. Era într‑o dimineaţă, devreme, pe la 6.00, când opt terorişti au intrat în camerele sportivilor, şi au ucis doi dintre aceştia. Pe ceilalţi i‑au luat prizonieri, cerând în schimbul lor eliberarea unor palestinieni închişi în Israel. Apoi, în cursul serii două sau trei elicoptere, cu teroriştii şi ostatecii au decolat şi s‑au îndreptat spre aeroport. Lunetiştii germani au împuşcat trei palestinieni, unul dintre ei reuşind să fugă. În cursul nopţii, ceilalţi ostateci au fost executaţi fără milă de către terorişti. A fost un act de o cruzime rară, care a întu­necat acea Olimpiadă, care din păcate a rămas în memoria tuturor mai ales din acest motiv.

− Din ultimele ştiri, printre cei asasinaţi erau şi câţiva israelieni de origine română. La acea dată ştiaţi acest lucru?

− Nu cred, pentru că nouă, românilor, nu ni se prea vorbea pe atunci despre cei din diaspora şi de aceea nu vă pot da un răspuns exact. Oricum, crima a fost comisă şi toţi cei care au auzit de ea regretau profund evenimentul. Măsurile de siguranţă au crescut, eram păziţi zi şi noapte, nu mai puteam ieşi din Satul Olimpic, aveai un sentiment ciudat că eşti supravegheat, că toţi ochii sunt aţintiţi asupra ta.

− Să trecem la lucruri mai plăcute şi să vorbiţi puţin despre prietenia pe care o aveaţi cu Teofilo Stevenson, unul dintre cei mai celebri boxeri din Cuba…

− Se ştie că Teofilo a câştigat finala categoriei grea din acel an. El are în palmares încă două titluri olimpice, cel din 1976 şi 1980. Ne ştiam din numeroasele mele turnee din Cuba, ţară pe care am vizitat‑o de cel puţin 10 ori. A remarcat stilul meu bătăios şi de aici până să ne vorbim nu a fost decât un pas. În continuare, am cimentat această legătură, putând să spun că ne înţelegeam şi ne simpatizam reciproc.





Apreciam tot ce făceau cubanezii în box. Erau organizaţi, dădeau absolut totul din ei şi mai ales impresionau prin tehnica desăvârşită pe care o etalau. Când un cubanez intra în ring, spectacolul era asigurat. Nu degeaba nume precum Hernandez, campion olimpic al categoriei mele, semimuscă, Martinez, Corea, Aladama (semimijlocie), Herrera (pană) şi, bineînţeles, Teofilo Stevenson au intrat în legenda pugila­tului.

Despre Jocurile Olimpice mai pot să spun că mi‑au rămas în memorie şi pentru impactul care l‑a avut pentru mine întâlnirea cu boxul de înalt nivel. Am savurat din plin fiecare meci şi am văzut la lucru sportivi precum Gedo (Ungaria), Kostandinov (Bulgaria), Kuzneţov (Rusia), Seales (SUA), Lemeşev (Rusia), Parlov (Iugoslavia).

De asemenea, am rămas uimit de ordinea şi hărnicia poporului german şi am realizat cât de departe suntem noi faţă de ei. De la omul simplu până la cele mai înalte oficia­lităţi, se comportau ca nişte profesionişti, fiind foarte serioşi în tot ceea ce făceau. Aveai impresia că eşti în Paradis, atât de pregnante erau realizările lor din toate domeniile.

− Nu aţi fost solicitat în decursul carierei să evoluaţi pentru un club din străinătate?

− O, cum să nu, chiar de mai multe ori. Principalele oferte au venit din Germania, Finlanda şi Olanda. Pe vremea aceea, în anii 70, nu realizam exact ce mult ar fi însemnat, mai ales pe plan material acest lucru. Ieşeam şi intram din ţară de mai multe ori pe an, mă obişnuisem să trăiesc în avion, tren, maşină, hotel, cantonament, aşa că nu sesizam că acest carusel se poate opri vreodată. Performanţele mă ajutau, eram mereu în frunte, părea că voi rămâne veşnic tânăr.

Nu am emigrat, pentru că nici nu mi‑a trecut prin gând. Nu concepeam să nu vin acasă, la ai mei, să nu am cu cine povesti prin ce experienţe am trecut la turnee. Aveam o sumedenie de prieteni, colegii de la „Metalurgia” la care mă gândesc cu drag. Aveam şi bani, nu mulţi dar oricum peste nivelul majorităţii celor pe care îi cunoşteam.

Nici acum nu pot spune clar că regret acele decizii, pentru că nu cred că m‑aş fi putut obişnui cu viaţa de acolo. Fără fals patriotism, dar asta este ţara mea şi numai aici mă simt acasă.



Alexandru Turei este un om împlinit. Liniştea cu care am rememorat împreună file din cariera sa a fost molipsitoare. Înţelepciunea şi firescul cu care el se întoarce mereu la valorile primare ale vieţii, sunt căile prin care Alexandru Turei a rezistat într‑o lume dură pentru noi toţi, dar mai cu seamă pentru boxeri.

El a rămas celebru pentru „avioanele” sale (lovituri cu mănuşa deschisă), care aveau darul să îşi ameţească la propriu adversarii, dar chestionat despre acest lucru spune mereu: „adică cum, doar în ţară loveam cu mănuşa deschisă, în străinătate, unde cuceream titluri pentru România, îmi închideam pumnii?”. Asta s‑ar traduce cam aşa: „nu loveam cu mănuşa deschisă, erau acuze nefondate pentru ca unii (probabil de la Bucureşti) să îşi poată face jocurile”.

Sursa:https://ovidiublag.ro/2020/04/alexandru-turei-mic-dar-al-dracului/