“Iulia Hasdeu s-a născut la 2 Noemvrie 1869 (14 noiembrie pe stil vechi) în Bucuresci. La vârsta de doi ani şi jumătate, citea deja, deşi nu putea pronunţa bine toate cuvintele.
De atunci, trecu peste legile firei… La 8 ani, ea depuse examenele claselor primare Ia şcoala de băieţi din Verde, al cărei director era regretatul poet Scurtescu. La vârsta de 11 ani, fetiţa termină cele patru clase gimnaziale la liceul St. Sava şi fu premiată împreună cu ceialalţi elevi de ministrul instrucţiunii publice de pe atunci, răposatul Vasile Boerescu.
Necesitatea psihică, firească în acest admirabil organism, de a studia, pricepe şi stăpâni cât mai multe din cunoştinţele spiritului uman, de-atunci chiar o silea să iasă din cercul micilor ocupaţiuni ale claselor gimnaziale. Muzica, îndeosebi pianul, fu unul din studiile ce învăţă de atunci ca o petrecere artistică.
Conservatorul nostru o premia…
Încă de la vârsta de 9 ani, cântecele Iuliei Hasdeu, versurile ce făcea petrecând şi jucându-se, arătau, în licăririle lor puerile, vioiciunea minţii sale. Scria satire în contra profesorilor. Domnii Jacomi şi Tânăşescu trebuie să fi trecut pe rând cu toate onorurile ce li se cuvin prin versurile elevei-copile.
A zări, a cugeta, a descoperi singură noi orizonturi era pentru Iulia Hasdeu petrecerea cea mai de frunte. Pe când sfârşea gimnaziul, încercă a compune comedii şi drame. Adora teatrul încă de când, copiliță, părinţii neputând se se despartă de dânsa, o aduceau în loja lor la Teatrul Naţional.
Zicea versul la vârsta de 6-7 ani cu atâta căldură, încât nu puţine din doamnele care o sărutau cu drag la adunările societăţii “Concordia” plângeau ascultând-o cum spune “Sila lui Boliac”, sau “Peneş Curcanul” şi “Balcanul şi Carpatul” ale dlui Alecsandri, îndată după războiul neatîrnării.
După ce termină gimnaziul la Sfântul Sava în București, plecă însoţită de mamă-sa la Paris, pentru a-şi lua acolo bacalaureatul…
Ajunsă în Paris, Iulia Haşdeu intră în colegiul Sevigne, instituţiune superioară de cultură feminină, patronată de ilustrul Breal şi având drept profesori învăţaţi care au vază întinsă în lumea universitară a Franciei. Domnii Giry, Maurice Albert, Roy şi alţii deteră Iuliei Haşdeu învăţătura liceală în vederea bacalaureatului îndoit.
Cu puterile ce avea şi cu profesori ca aceştia se pot lesne pricepe progresele ce tânăra elevă făcu cu paşi repezi, orizonturile ce i se deschiseră şi pe care privirea ei le scruta cu bătrână siguranţă.
Şi în litere şi în ştiinţe, învăţământul liceal francez este simpatic prin excelenţă. Şi sufletul şi inima Iuliei Hasdeu nimic alt nu cereau în viaţă decât a iubi fără saţiu ştiinţa în toate ale ei manifestaţiuni. Profesorii fără teamă de a fi falşi profeţi, îi preziseră cel mai strălucit succes la examenele de bacalaureat.
Trecu în Iulie 1886, la Sorbonna, atât examenele de retorică, cât şi cele de filosofie, iute, sigură, liniştită.
Succesul fu astfel cum spuseseră toţi: strălucit.
În Noiembrie 1886, Iulia Hasdeu, acum studentă, mai vie ca totdeauna, mai veselă, mai bogată-n puteri şi patimă pentru învăţătură, se înscrise pentru licenţa în filosofie la facultatea de litere în Sorbonna Parisului.
La 3 Noiembrie Iulia Hasdeu împlinise 17 ani.
Acum în faţa știinţelor înalte, în faţa acelei activităţi neţărmurite pe care, ca prin descântec, o imprimă creierului tinerei cursurile Sorbonnei, frigurile ajunseră în sufletul şi în inima Iuliei Hasdeu la gradul lor de supremă intensitate. Cursurile pentru licenţa de filosofie, şi anume cursurile comune de literatură elină, latină, franceză, cursurile speciale licenţei în filosofie, cursurile de agregaţiune, unele cursuri ale şcoalei des Hautes Etudes, erau pentru studenta-poetă petrecerile cele mai dorite şi cele mai iubite…
Urma atâtea şi atâtea cursuri, şi tot avea timp a lua lecţiuni de canto cu mult cunoscutul tenor vagnerian Lauyers şi lecţiuni de pictură cu pictorul Maillart. Lăsa îndată penelul pentru a lua condeiul şi a face planul conferenţelor ce trebuia se ţină pe rând sub direcţiunea profesorului, în faţa studenţilor, la Sorbonna.
Când vorbi într-un rînd despre Logica ipotezei şi plimbă pe auditorii săi de la Aristotel, care a numit şi introdus ipoteza în cercetările filosofice şi științifice şi până la şcoala scoţiană care, cu Thomas Reid, gonește cu desăvârşire şi pe nedrept ipoteza din cercetările cugetătorului; când lămurit, bine legat şi cu nenumărate probe luate din astronomie, fiziologie, filosofie şi filologie, Iulia Haşdeu arată că ipoteza caută foarte adeseori în știinţă să preceadă experienţa şi demonstraţiunea, şi combătu, ca tânără fată de 17 ani, argumentele şcoalei scoţiane sprijinind teza sa pe marile nume ale lui Copernic, Keppler, Huygens, Newton, Leibnitz şi Cuvier, — profesorul si studenţii se uitau cu iubire şi ascultau cu plăcere pe această tânără străină, care le arăta victorios că, departe, departe, spre Soare-Răsare, Roma-Mumă — a lăsat, ca si în luminata Galia, aceeaşi putere de minte vioaie, adâncă, de lucruri noi făptuitoare.
Câţi din tinerii care o ascultau şi care nu cunoșteau poate ţara noastră decât prin “Le Paysane du Danube” al lui La Fontaine, fură convinşi că, de la “Ţăranul Dunărei” atât de elocinte în faţa Senatului roman şi până la Iulia Hasdeu, şi Ţara-Românească făcut-a paşi gigantici.
Altădată, într-altă conferenţă de literatura istorică, Iulia Hasdeu explică şi comentă cartea a II-a din Herodot.
Tatăl ei studiase cartea IV pentru lămurirea istoriei romane; fiica, la 17 ani, lua cartea a II-a. În Sorbonna Parisului, Părintele Istoriei, bătrânul Herodot, primi omagiile recunoscătoare ale unei Românce, care întrevedea în opera nepieritoare a Elinului licăririle străvechiului trecut al patriei sale!
Şi ecourile Sorbonnei, care nu mai răsunară de numele iubite de Român şi Românie de când dl. Alfred Rambaud vorbise de revoluţiunile lui Horia şi lui Iancu, răsunară acum din nou, de acelaşi nume, mai calde, mai iubite, prin vocea tânără şi elocintă a fiicei lui Hasdeu!…
Sorbonna, cântul, pictura şi lucrările sale — poezii, legende, cugetări; drame schiţate, comedii începute, material pentru teza sa de doctor în filosofie (Filosofia în literatura nescrisă a poporului român, teodicea, metafizica, logica, psihologia, etica), basme, corespondenţe cu părintele său, în care adeseori, Iulia Hasdeu critica cu un discernământ şi cu o sagacitate extraordinară chestiunile literare, istorice şi filosofice la ordinea zilei în Francia şi în ţara sa, — toate acestea făceau se treacă, şi pentru ea, și pentru părinţi, ori pentru prietenele sale, timpul studiilor ca visurile fermecătoare ale adormiţilor în fericire…
Sănătoasă, puternică, veselă, glumeaţă şi blând muşcătoare, Iulia Hasdeu lucra într-una la lampa ei, şi vara şi iarna, se stingea cu miezul nopţii pentru a se reaprinde după 5 sau chiar şi mai puţine ceasuri de odihnă.
A trăi era pentru ea a scrie, citi şi cugeta; mintea Iuliei Hasdeu străbătea fără încetare întreg universul știinţei. . .
Sfârşitul lui 1886 şi începutul lui 1887 o găsiră şi o lăsară mai gata decât totdeauna la luptă. Lucra mereu.
În Aprilie 1888 era să depună licenţa. Peste un an, în 1889, odată cu centenarul Revoluţiunii franceze, care a redat omului drepturile şi claselor umilite ale naţiunilor conscienţa puterii lor, Iulia Hasdeu, pentru obtenţiunea gradului de doctor în filosofie, era să aducă în Sorbonna Parisului omagiile sale poporului român şi geniului lui; însă începu să verse sânge.
Era după începutul lui 1887. “Ce-mi pasă!”, zise fecioara. Veni în ţară cu vacanţele lui 1887. Tuşea puţin. Doctorii din Paris, doctorii din ţară ziseră că nu-i nimic… Plecă la Paris. Boala se agrava din ce în ce. Cu toate rugăciunile părinţilor, ale doctorilor, ale profesorilor, nu voi să-şi întrerupă studiile pană în Aprilie 1888. Atunci, emoptisiile începură mai des.
Fii dusă, după consiliul doctorilor, la Montreux, în acea Elveţie pe care, în alte timpuri, o vizitase împreună cu părinţii săi. Putea se scape, ziceau doctorii.
Boala mergea înainte. O aduseră în ţară, o duseră la Agapia, şi teribila şi ultima emoptisie se declanșă pe drum.
Sângele ce vărsa supse cu desăvârşire puterea fecioarei care luptase cu atâta eroism până atunci, totuşi doctorii cei mai celebri, şi în ţară şi în străinătate, credeau încă în însănătoşirea ei.
O aduseră iarăşi în Bucuresci.
Acu, boala cea fără milă secase toate puterile fecioarei. Diafană în albeaţa-i de marmură, Iulia Hasdeu simțea că, cu fiecare zi ce trece, viaţa scade în pieptu-i chinuit.
Nicio mânie, nicio revoltă; regrete şi sublimă resemnaţiune. Scrisese în Martie 1888, pe patu-i de durere, o poezie de genială inspiraţiune intitulată “Moartea”.
Moartea se apropia şi fecioara o aştepta cu surâsul pe buze. Cu vocea stinsă, dar tot caldă de iubire, îşi mângâia părinţii…
În ziua de Sâmbătă, 17 Septembrie (28 septembrie stil nou) 1888, la orele 2 după amiaza, zâmbind şi sărutându-şi părinţii… trecu în altă lume.
Din scrierile sale, pe care n-a avut timpul a și le vedea, ci nici a le aduna, au apărut în urmă-i trei volume:
1. Bourgeons d’Avril
2. Chevalerie
3. Teatre (Editura Socec et Comp. București şi Hachette et Comp, Paris)
