“Colonelul Sprigensfeld, comandantul districtului, trimitea pe capul moților lui Avram Iancu execuțiuni militare și se silea din răsputeri să-i înduplece a renunța la pretențiilor lor. Arestă pe câțiva tribuni, pe care-i bănuia că fac agitațiune. Iancu fu urmărit de poliția secretă, care-i supraveghea fiecare pas pe care-l făcea. În sfârșit, fu numită de către guvernatorul Schwarzenberg o comisie mai favorabilă românilor din munți. Dar Iancu nu stete de vorbă nici cu aceasta, afirmând dreptul moților asupra tuturor pădurilor din munți. Aceasta se petrecu scurt timp înainte de sosirea împăratului în Transilvania, un eveniment care grăbi pentru eroul nostru deznodământul.Românii făcură mari progrese pentru ca să primească în vara anului 1852 pe tânărul împărat Franz Joseph în așa chip ca suveranul să se convingă de devotamentul lor. Bărnuțiu și Maiorescu instruiră pe cei mai de seamă fruntași ce să ceară de la monarh cu această ocazie.
Avram Iancu se prezentă la Schwarzenberg, care era în Deva, cu o delegație de popor, cerând ca împăratul să viziteze și Munții Apuseni. Dorința-i fu îndeplinită și împăratul veni din Banat în Ardeal, trecu de la Deva peste Mureș la Brad, Baia de Criș până la Hălmaj cu trăsura, iar de la poala muntelui Găina călare pe la Vidra de jos în sus, pe dinaintea casei lui Iancu și s-a oprit către seară în Câmpeni, în 21 iulie 1852.Avram Iancu nu s-a prezentat în fața împăratului. El stăruise ca monarhul să vină în munți, pregătirile au fost executate cu îngrijirea, cu cheltuiala și cu oboseala lui. La poalele muntelui Găina, unde trebuia neapărat să fie prezent, se retrage, dar îl așteaptă în Câmpeni printre privitori, cum a făcut și la Cluj, unde a condus 120 de călăreți. Seara târziu s-a prezentat Iancu la cartierul împăratului, cerând să fie primit în audiență. Adjutantul generalului Grune nu-l anunță, sub cuvânt că monarhul obosit s-a culcat, și îl invită să se prezinte a doua zi, dis de dimineață. Dar Iancu nu se mai prezintă.
Fără îndoială că în toată atitudinea lui trebuie să constatăm o lipsă de logică, o inconsecvență ciudată, care era simptomul prevestitor al unei boli crunte. Prietenii și adversarii săi căutau, ce-i drept, alte explicații. Dar nu există decât aceasta. Sufletul lui Iancu, profund decepționat, nu mai răzbea lupta, iar mintea sa fu copleșită de o ceață care-i distrugea judecata limpede. Și totuși, el nu se lăsa încă înfrânt cu desăvârșire, deși nu mai dispunea de puterea care ajută omul să țină până în capăt firul logic al gândirii.
Îndată după călătoria împăratului, starea lui Iancu nu se mai putea ascunde. În fine, un ultim act de brutalitate săvârșit de către jandarmeria austrică făcu să izbucnească boala cu toată puterea.
Iancu fu invitat la Alba Iulia în septembrie 1852. Ajuns acolo, fu arestat și un sas nemernic, pe nume Hohn, după ce l-a pus în fiară, într-una din zile l-a pălmuit. Apoi fu dus la Sibiu, unde i se dete voie să stea în casa vechiului său prieten, Ilie Măcelar. Cu un cinism fără de pereche, toate autoritățile care au făcut cercetare în cauza arestării lui Iancu au raportat că ea s-a făcut “din greșeală și din excesul de zel al organelor subalterne”. Niciuna nu a pomenit însă și de maltratare eroului din munți.
După sosirea lui Iancu la Sibiu, guvernatorul Schwarzenberg ar fi vrut să-l facă a primi o funcție la Sibiu ori la Viena. Dar Iancu a refuzat statornic. Tatăl său, care veni în curând după aceea la Sibiu, nu mai văzu decât ruina trupească a celui mai strălucit erou pe care l-au avut românii din Ardeal.
Doinind cu un farmec nespus de dulce din fluier, el colindă apoi vreme de douăzeci de ani satele din Munții Apuseni, tot atâtea mărturii ale faptelor sale vitejești.Eu nu-s Iancu, eu sunt numai umbra lui Iancu, Iancu e mort”, zicea, de câte ori îl agrăia vreun prieten cunoscut. Și astfel se strecura timpul încet. Craiul Munților nu mai depănă povestea neamului său în dimineața de 10 septembrie 1872, el se stinse în Baia de Criș, unde petrecea mai cu plăcere. La înmormântarea care avu loc în 13 septembrie luă parte o imensă mulțime. Treizeci de preoți, în frunte cu protopopul Mihelțieanu, prohodiră pe mortul neamului românesc și îl petrecură până sub uriașul gorun al lui Horia, unde fu așezat pentru odihna de veci.
Prin fatalitate, însă, Avram Iancu n-a putut fi, nici după moarte, pe de-a întregul al poporului său. Dușmanul i-a pângărit memoria, iar poporul românesc a fost oprit de-a se peregrina și de-a se închina la mormântul său. Personalitatea eroului pe care poporul cu drept cuvânt l-a numit, în zilele sale fericite, Craiul munților, a fermecat însă și generațiile noastre, care am crescut sub oblăduire străină. De aceea la lumina libertății naționale, care acum s-a înfăptuit, figura lui Avram Iancu trebuie s-o așezăm alături de bătrânii descălecători și inimoșii făuritori de țară.
Încă un cuvânt despre testamentul lui Iancu, un mărgăritar al naționalismului românesc, pe care trebuie să-l reproducem în întregime:Ultima mea voință!
Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult succes, ba tocmai acuma cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimica. Nu știu câte zile mai pot avea; un fel de presimțire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutoriu la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii noștri cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele,
Câmpeni, 29 decembrie 1850
Știre inițială:https://dosaresecrete.ro/testamentul-lui-avram-iancu/
