Nicu Alifantis își amintește cu emoție de întâlnirile cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și Toma Caragiu: ‘Cei mai valoroși oameni din viața mea’..

Nicu Alifantis păstrează amintiri emoționante din întâlnirile cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și Toma Caragiu. Celebrul muzician a împărtășit gânduri despre mari personalități din lumea culturală, artistică și cinematografică. În ultimii 50 de ani, și-a petrecut viața pe scenă și în studio, interacționând cu multe figuri de seamă ale României.

Nicu Alifantis, unul dintre cei mai mari muzicieni ai României, a impresionat de-a lungul carierei sale cu muzica sa remarcabilă. Recent, artistul a vorbit despre personalități marcante precum Johnny Răducanu, Toma Caragiu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu și Dinu Săraru.

Nicu Alifantis, amintiri emoționante despre întâlnirile cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și Toma Caragiu

Nicu Alifantis a împărtășit amintiri emoționante despre întâlnirile sale cu Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și Toma Caragiu. În cadrul podcastului „ALTCEVA cu Adrian Artene”, celebrul muzician a vorbit despre mari personalități din lumea culturală, artistică și cinematografică.

Adrian Artene l-a întrebat pe Alifantis despre influențele celor din jurul său: „Ați menționat numele lui Adrian Enescu și suntem cu toții construiți din întâlnirile noastre, dar poate și din cele cu cei pe care nu îi întâlnim. În cazul dumneavoastră, sunteți și o construcție a marilor întâlniri: Johnny Răducanu, Gopo, Alexandru Andrieș, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ion Lucian, Dinu Săraru și mulți alții.”

Nicu Alifantis: „Da, acesta este, recunosc, cel mai valoros bagaj cu care mi-am parcurs drumul prin viață și, probabil, cel mai prețios bagaj cu care voi pleca la un moment dat. Este extrem de important, pentru că am realizat că de la oamenii pe care îi întâlnești ai atât de multe lucruri de învățat, fie că e vorba de cineva de pe stradă.

Oamenii pe care i-am întâlnit mi-au lăsat ceva deosebit. Astăzi, însă, am o problemă, în comparație cu aceștia. Aveau o mare calitate: generozitatea. Generozitatea era o trăsătură intrinsecă a caracterului lor. Am întâlnit muzicieni care mi-au întins o mână, scriitori, poeți, pictori – oameni care îți ofereau sfaturi din toată inima. Stăteai de vorbă cu ei nu neapărat pe teme profesionale sau în scopuri precise, dar simțeai că fiecare dintre ei transmitea un flux de energie extraordinar. Astăzi, din păcate, observ că această generozitate s-a mai diminuat.”

Este, într-un fel, explicabil. Trăim o perioadă extrem de dificilă și aparte. Cu cât reușim să ne adaptăm mai bine, cu atât va fi mai bine pentru noi. Eu, sincer, am momente când nu mai simt că vreau să mă adaptez. Căzând în conservatorismul pe care l-am dobândit din educația pe care am primit-o de-a lungul timpului, nu mai am energie să mă aliniez la schimbările recente. Totuși, există și lucruri noi pe care le-am acceptat și nu îmi pare rău, pentru că au fost experiențe valoroase.

Nicu Alifantis a povestit cum a ajuns să locuiască la teatru și, la un moment dat, să preia și locul portarului. Muzicianul a făcut mari sacrificii pentru a putea obține un loc de muncă, întrucât, în trecut, nu puteai obține buletinul dacă nu aveai locuință. În acea perioadă, artistul a beneficiat de sprijinul dramaturgului Dinu Săraru, care l-a ajutat mult.

„Da, am stat aproape un an în Teatrul Foarte Mic, abia se deschisese, și acesta a fost momentul pe care l-am folosit pentru a mă angaja în București. Era un cerc vicios: nu te puteai angaja dacă nu aveai buletin, dar nu puteai obține buletinul fără o locuință.”

„Am locuit acolo aproximativ un an și două-trei luni, iar acea perioadă a fost foarte interesantă. La un moment dat, domnul Săraru a fost foarte drăguț și mi-a spus: „Dacă tot stai acolo, de ce să mai plătesc portar? Că tot ești acolo.” Așa că l-a angajat pe portar, iar în perioada în care am locuit acolo, eu eram de serviciu atât ziua, cât și noaptea. A fost o perioadă destul de intensă, pentru că, de fiecare dată când îmi venea o idee, mă grăbeam să urc la etaj unde era o pianină, mă jucam pe ea sau luam chitara. Era scena, iar eu eram singur cu ea.”

„Îți dai seama ce înseamnă să ai o casă în care să dormi, să trăiești și să te bucuri de tinerețe în toate formele ei, iar pe lângă asta, să ai la dispoziție sală, instrumente și locuri unde să te exprimi. Fugeam de la scenă la diverse colțuri, era o sală mică, de o sută de locuri, și este în continuare acolo. A fost o experiență fascinantă”, a povestit el în podcast.