Ultima noapte a lui Nichita Stănescu: o întâlnire cu eternitatea
Pe 12 decembrie, Nichita Stănescu sosea la București cu trenul de la Drobeta-Turnu Severin, intrând în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Ajuns acasă, poetul s-a culcat, dar durerile pe care le resimțea au devenit insuportabile peste noapte.
Mircia Dumitrescu, prieten apropiat, își amintește cum a fost chemat de urgență:
„Mi-a dat telefon și mi-a zis «Vino repede!». Când am ajuns, avea salteaua pe jos, sângele îi țâșnea din buze și din limbă, iar peretele era deja murdărit. Mi-a spus: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». Deși îmi era cumplit de frică să văd pe cineva murind, am rămas.”
Sursa foto Google
În lipsa unui ajutor imediat, Mircia a chemat un prieten cu mașina pentru a-l transporta la Spitalul Fundeni. Deși a încercat să atragă atenția personalului medical spunând cine este Nichita, nimeni nu îl recunoștea. „Atunci am realizat cât de puțin înseamnă cultura pentru lume…”, mărturisește Dumitrescu.
Până la spital, Nichita a mers pe propriile picioare, conștient, dar crizele s-au intensificat rapid. În noaptea de 13 decembrie, la câteva minute după ora 2, poetul și-a găsit sfârșitul.
Sursa foto Google
Doctorul Chirilă, care era de gardă, rememorează ultimele cuvinte ale poetului: „Mi-e o sete sălbatică.”
Pentru Nichita, moartea nu era un sfârșit, ci un mister de explorat. O trata cu ironie și curiozitate, spunând adesea: „Când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!” În
Sursa foto Google
