Ordinul teuton, adică Ordinul Fraților germani ai spitalului Sfintei Fecioare Maria din Ierusalim, a fost fondat la sfârșitul secolului al XII-lea. Tradiția plasează originea lui într-un spital german înființat în 1143 la Ierusalim și închinat Sfintei Fecioare de către un pelerin german și soția sa.Datorită frecvenței ridicate a pelerinilor în Țara Sfântă, devenise o practică curentă înființarea unor spaţii, cu numele de spital, destinate găzduirii temporare, hrănirii și tratamentului creștinilor săraci, bolnavi sau răniți, care vizitau Ierusalimul și împrejurimile. Acest spital anume era destinat pelerinilor care proveneau din spațiul german, care nu cunoșteau limbile locale sau limba latină, iar funcționarea sa a fost reglementată de Papa Celestin al II-lea, care a stabilit ca instituția să fie condusă de germani. Odată cu pierderea Ierusalimului de către cruciați în 1187, spitalul a dispărut.
Peste câțiva ani s-a desfășurat a treia cruciadă, în timpul căreia, în 1190, în fața cetății Acra, ce era asediată de cruciați, a fost înființat un spital de campanie de câțiva orășeni din Bremen și Lübeck destinat militarilor germani. Situația cruciaților era disperată din cauza bolilor și rănilor. Ducele Frederic de Suabia, comandant peste cruciații germani, l-a numit pe capelanul său, Conrad, în fruntea acestui spital de campanie, pe care îl transformă în ordin călugăresc, organizat după regula cavalerilor templieri.
Ceremonia de investire a primilor 40 de cavaleri ai ordinului a fost efectuată de Guy de Lusignan, comandantul cruciaților, în toamna anului 1190. Papa Clement al III-lea a aprobat înființarea noului ordin la 6 ianuarie 1191, concedându-le monahilor regula Sf. Augustin – dreptul preoților de a trăi în lume, dar după o rânduială monahală. Procesul de înființare a continuat prin acordarea, în 1196, a privilegiilor comune tuturor celorlalate ordine ospitaliere de către Papa Celestin al III-lea. Regula sau statutul propriu-zis al Ordinului teuton a fost redactată de primul mare maestru, Henric von Walpot. Prin aprobarea statutului de către Papa Inocențiu al III-lea, la 19 februarie 1199, s-a consacrat caracterul militar al Ordinului teuton.De menţionat totuşi faptul că între cele două spitale, cel de la Ierusalim, din 1143, şi cel din Acra, înfiinţat în 1190, nu există nicio legătură – afară de tradiţia formată în condiţiile modei de a împinge cât mai departe în timp originile (teutonilor); fapt care încuraja, desigur, şi donaţiile.
Organizarea internă a cavalerilor cu cruce neagră
Toți membrii Ordinului trebuiau să fie germani la origine, acest caracter etnic regăsindu-se doar în cadrul ordinelor militare spaniole. În momentul intrării în Ordin, teutonii donau comunității toate posesiunile personale, singura avere fiind îmbrăcămintea și echipamentul militar.
Membrii Ordinului teuton erau împărțiți în două categorii: cavalerii și preoții, însă doar cei de origine nobilă puteau să devină cavaleri. Ei se angajau să respecte cele trei jurăminte specifice călugărilor: sărăcie, castitate și obediență. Țelul lor era acela de a-i ajuta pe cei bolnavi și de a lupta împotriva păgânilor.
Fiecare cavaler avea o suită de scutieri și servitori de până la zece persoane. Scutierii puteau fi membrii de rang inferior din Ordin sau oameni simpli. Ei îi furnizau cavalerului cal de rezervă, arme la nevoie și luptau alături de el. Cavalerilor le erau interzise banchetele, relațiile cu femei, neavând voie să își sărute nici măcar mama sau surorile, un salut respectuos în societatea nobiliară. Pentru încălcarea acestor reguli sau pentru comiterea altor delicte, cavalerii erau pedepsiți în funcție de gravitatea lor: de la a dormi cu servitorii, a mânca doar pâine și apă un număr de zile sau biciuire și închisoare. Lașitatea în fața inamicului și sodomia erau pedepsite cu expulzarea, respectiv moartea.
Frații sau preoții a căror origine nu era obligatoriu nobilă aveau funcții sacerdotale, făceau slujbe religioase și administrau sacramente cavalerilor și bolnavilor. Preoții nu puteau să acceadă în funcții de conducere, cu excepția Caselor din Germania, unde puteau deveni comandori. Ulterior a apărut o altă categorie de membri, cu drepturi parțiale, numiți converși sau jumătăți de frate (Halb-bruder). Aceștia se puteau căsători. În lupte erau pedestrași, iar în perioadele de pace practicau agricultura pe domeniile cetăților teutone.
Cavalerii purtau o mantie albastră cu o cruce neagră, purtată peste o tunică albă. Această uniformă a fost recunoscută de Patriarhul Ierusalimului și confirmată de papă în 1211. Converșii purtau o mantie similară, dar de culoare gri, nu albastră, iar crucea de pe haine avea doar trei ramuri, semn că nu aveau drepturi depline în ordin.
În fruntea Ordinului se afla Marele Maestru, care era ales pe viață. Alegerea acestuia se desfășura conform unei proceduri unice pentru epoca medievală. Era nominalizat un cavaler ca lider ales, care își alegea un tovarăș, apoi cei doi cavaleri alegeau al treilea membru și așa mai departe, până ce treisprezece cavaleri erau aleși într-un fel de colegiu al electorilor, care, teoretic, reprezenta majoritatea membrilor Ordinului. Cei treisprezece cavaleri electori îl alegeau pe Marele Maestru.
Conducerea Ordinului era completată de alți demnitari, care îndeplineau funcțiile de Mare Comandor, care era locțiitorul Marelui Maestru și comanda trupele din Țara Sfântă, Mare Trezorier, care gestiona finanțale Ordinului, Mareșalul Ordinului, care comanda pregătirea ostășescă și operațiunile militare, și Marele Drapier, care era responsabil cu aprovizionarea. Deciziile se luau colectiv.
Fiecare Casă era condusă de un maestru, ajutat de ofițeri cu atribuțiuni asemănătoare celor din conducerea centrală a Ordinului. De regulă, originea nobiliară cât mai înaltă îi avantaja să obțină funcții și demnități în conducere.
Acest text este un fragment din articolul „Cavalerii Teutoni în Țara Bârsei”, publicat în numărul 210 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.
