Albinele si urșii
După scurta hibernare,
urşii, căutând mâncare,
au pornit spre o stupină
dintr-o zonă subalpină,
dar, în stupi, să vezi durere,
nu era un gram de miere.
Cei bătrâni, cu influenţă,
au ţinut sfat de urgenţă
şi-adunând, apoi, tot natul,
au citit comunicatul.
– Azi s-a hotărât, în plen,
ca, din lipsă de polen,
albinele lucrătoare
să plece peste hotare,
să muncească la străini,
ca s-avem fagurii plini.
– Am şi eu o întrebare:
Dacă nu-i polenizare,
nu se rupe lanţul trofic?,
comentă un urs distrofic,
încât, la noi, prin livezi,
nici un fruct n-o să mai vezi…
– Mare pagubă-n ciuperci!
Azi livezile sunt… terci
şi nu-i chip de revenire.
Ştiţi voi… Greaua moştenire!,
îi răspunse Ursul Brun,
sprijinit de un gorun.
Fructe, cu un mic efort,
o s-aducem din import,
s-avem pentru fiecare.
– Stai jos! Altă întrebare!
– Dar cu trântorii din stup
ce-o să facem, căci la zdup
nu-i putem băga pe toţi
Ei, în primul rând, nu-s hoţi,
ca să fie pedepsiţi,
plus că trebuie hrăniţi
şi-ngrijiţi cum se cuvine,
iar din mierea de albine
ce-mi revine, natural,
nu cedez nici un pocal.
– Martinel, nu fi cretin!,
i-a zis Ursul Carpatin
celui care, din prostie,
amintea de puşcărie.
Nu-i închidem nicăieri,
îi luăm consilieri
sau îi angajăm, băiete,
trântori-şefi, la cabinete!
La aşa vorbe cu tâlc,
ursuleţul tăcu mâlc
şi, deşi nu avea şcoală,
a desprins şi o morală:
Când mulţimea te votează
şi deţii toata puterea,
nici macar nu mai contează
cum si cine face mierea.
Sursa foto Google
