China analizează acțiunile lui Trump în relația cu Danemarca și îi adreseaza direct președintelui SUA: „Ne vedem în Taiwan”.

Un ziarist american a vizitat un cimitir din Olanda unde sunt îngropați soldați ai Statelor Unite căzuți în lupta pentru eliberarea Europei. Printre rândurile perfect aliniate de cruci albe, a observat un detaliu care l-a tulburat profund: fiecare mormânt este îngrijit de familii olandeze, care, generație după generație, au „adoptat” câte un soldat. Flori proaspete, scrisori, fotografii și steaguri americane arată că sacrificiul acelor tineri nu a fost uitat. Jurnalistul a spus că imaginea acestei recunoștințe tăcute, constante, este ceva ce nu va putea uita niciodată — dovada vie că libertatea are memorie.

Aceeași lecție despre istorie și timp se regăsește și în reflecția recentă a lui Mark Rutte, actualul secretar general al NATO. Născut în 1967, el a mărturisit că a crescut cu convingerea că Nicolae Ceaușescu va conduce România „pentru totdeauna”. O percepție care, pentru români, era și mai apăsătoare: sentimentul larg răspândit că nu vom apuca sfârșitul comunismului, că vom muri sub același regim, fără să vedem vreodată libertatea.

Istoria a arătat însă că „pentru totdeauna” poate fi surprinzător de fragil. Regimurile cad, imperiile se destramă, iar sacrificiile – fie pe câmpul de luptă, fie în tăcerea unei societăți opresate – capătă sens abia privite în timp. Cimitirul din Olanda și amintirea comunismului din România spun, fiecare în felul său, același lucru: libertatea nu vine ușor, dar nici nu dispare fără urmă atunci când oamenii aleg să nu uite.

Comunismul a fost înfrânt pe multiple planuri: uman, economic, social, ideologic și în relațiile internaționale. Însă cea mai gravă pierdere a sa s-a produs în interior, în conștiința propriilor cetățeni, care nu au mai crezut propaganda ce prezenta sistemul drept un succes răsunător.

Una dintre aceste înfrângeri simbolice a venit chiar într-un moment în care regimul părea solid. În 1961, autoritățile comuniste au ridicat Zidul Berlinului. Gestul a fost gândit ca o demonstrație de forță a Uniunii Sovietice și a conducerii Germaniei de Est, în timp ce Statele Unite, Franța și Marea Britanie au asistat neputincioase la izolarea Berlinului de Vest.

Dar zidurile, de-a lungul istoriei, au fost construite pentru a-i proteja pe cei din interior, nu pentru a-i transforma în prizonieri. Tocmai acest lucru a făcut ca impactul simbolic să fie devastator pentru toate regimurile comuniste. Din cele mai vechi timpuri, conducătorii au ridicat fortificații ca să se apere de dușmani externi. Ce fel de putere își construiește însă un zid ca să-și împiedice propriii cetățeni să plece? Și cum poate un regim să pretindă că este superior rivalului său, atâta timp cât își închide populația între granițe, de teamă că aceasta ar fugi spre „lumea rea”?

Atunci a devenit limpede pentru toți că socialismul funcționa ca o închisoare. Iar percepția oamenilor are o greutate uriașă. Războiul Rece intra într-o nouă etapă. Așa cum remarca istoricul John Lewis Gaddis, gesturi ale liderilor care par doar simbolice pot avea un impact imens, atât pozitiv, cât și negativ.

Astăzi, când Donald Trump amenință un stat aliat, mesajul transmis cetățenilor acelor țări este unul al fricii. Este exact opusul a ceea ce a făcut Papa Ioan Paul al II-lea în momentul vizitei sale în Polonia aflată sub regim totalitar, când le-a spus oamenilor: „Nu vă temeți”. A fost un alt moment de cotitură. Emoțiile și trăirile colective contează.

În fața unor situații greu de explicat rațional, căutăm argumente care să ne liniștească. „Este de neconceput să ne invadăm unii pe alții”, declara, într-un interviu pentru publicul românesc, ministra groenlandeză Naaja Nathanielsen. De neconceput.

Cine va mai putea avea autoritatea morală să reproșeze Chinei o eventuală invazie a Taiwanului?

Acțiunile lui Donald Trump produc și un efect concret, „pragmatic”, așa cum îi place președintelui american să se definească: direct și eficient. Reținerea diplomatică afișată de China construiește, intenționat, o imagine de echilibru, în contrast calculat cu agitația și imprevizibilitatea Statelor Unite. Însă această aparentă calmare este înșelătoare. Mesajul transmis către Trump este limpede: „Ne întâlnim în Taiwan. După ce tu ai demolat regulile jocului, nimeni nu va mai avea legitimitatea să ne ceară să nu luăm Taiwanul”.

În ziua în care acest scenariu s-ar materializa, ce se va alege de Statele Unite? Un jurnalist american povestea recent că a vizitat unul dintre marile cimitire din Olanda, unde sunt îngropați soldați americani căzuți, cu zecile de mii, în lupta pentru eliberarea Europei. Aproximativ 250.000 de americani și-au pierdut viața atunci.

Un cimitir plin de copii.

Jurnalistul american a fost surprins să vadă cimitirul neobișnuit de animat. Cei prezenți erau, în marea lor majoritate, europeni: britanici, olandezi, germani, polonezi. Printre ei se aflau atât localnici, cât și turiști, oameni în vârstă, adulți, tineri și, mai ales, foarte mulți copii. Nedumerit, a întrebat la intrare ce se întâmplă.

Răspunsul a fost neașteptat: „De când au început declarațiile și atitudinea președintelui Trump și a vicepreședintelui JD Vance la adresa Europei, oamenii vin aici ca să lase o floare și să le explice copiilor că istoria a fost diferită”. O reacție de apărare, dar una complet diferită de ceea ce s-ar fi putut anticipa.

La plecare, jurnalistul a observat un desen viu colorat, realizat de un copil olandez, așezat pe mormântul unui soldat american. Pe foaie era scris: „SUA, te iubim”. De mult timp nu mai văzuse un asemenea mesaj, nicăieri în lume, și gândul l-a urmărit mult după ce a părăsit cimitirul.