Carol al II-lea – Rege și Autoritar: Un Deceniu de Crize și Controverse..

Carol al II-lea al României – rege al României (8 iunie 1930 – 6 septembrie 1940).

Carol al II-lea (15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953) a fost una dintre cele mai controversate figuri ale monarhiei române. Născut la Sinaia, a fost primul fiu al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, devenind moștenitor al tronului după urcarea tatălui său pe tron, în 1914. Din copilărie, a fost supus unei educații riguroase, supravegheată îndeaproape de regele Carol I, care a dorit să-l formeze ca viitor monarh autoritar și disciplinat.

În timpul Primului Război Mondial, Carol s-a remarcat mai degrabă prin scandalul creat de căsătoria neautorizată cu Zizi Lambrino și dezertarea din armată, decât prin merite militare. Gestul său a provocat un puternic șoc în opinia publică și a Casei Regale, dar, în cele din urmă, căsătoria a fost anulată, iar Carol a fost reprimit în familie. După o lungă călătorie în jurul lumii, a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în 1921, unindu-se astfel cu una dintre cele mai prestigioase familii regale europene. Din această căsătorie s-a născut Mihai, viitorul rege al României.

Instabilitatea emoțională a lui Carol, combinată cu pasiunea sa pentru Elena Lupescu, o femeie care va juca un rol central în viața sa, l-au condus, în 1925, la o nouă renunțare la tron. A plecat în exil voluntar și a trăit în Franța sub numele de Carol Caraiman, alături de amanta sa. În 1927, la moartea regelui Ferdinand, fiul său minor, Mihai, a devenit rege sub o regență de trei membri. În 1930, profitând de nemulțumirea față de regență și de vidul de autoritate din țară, Carol s-a întors în România și a preluat tronul, înlăturându-l pe propriul fiu.

Domnia lui Carol al II-lea a fost marcată de instabilitate politică, intervenționism regal și formarea unei camarile corupte. El a slăbit sistemul democratic prin numirea unor guverne efemere și subordonate voinței sale, a promovat personaje loiale mai degrabă intereselor personale decât binelui public, și a creat în jurul său un cerc restrâns de influență dominat de Elena Lupescu. În plan economic, începutul domniei a coincis cu marea criză economică mondială, ale cărei efecte au fost resimțite puternic și în România.

Pe plan politic, sfârșitul anilor 1930 a adus o deteriorare accentuată a situației interne. Sub pretextul pericolului legionar și al instabilității politice, Carol a instaurat, în 1938, o dictatură regală: a suspendat Constituția din 1923, a dizolvat partidele politice și a creat un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, controlat direct de Coroană. Acest regim autoritar a sporit și mai mult nemulțumirea generală, în timp ce contextul internațional devenea tot mai tensionat.

Anul 1940 a adus un șoc național: România a pierdut teritorii importante prin dictatul de la Viena (nordul Transilvaniei), ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către URSS și cedarea Cadrilaterului către Bulgaria. Aceste cedări teritoriale, neînsoțite de nicio reacție militară sau diplomatică hotărâtă, au dus la prăbușirea definitivă a prestigiului regelui. În fața presiunii populare și a cererii directe a generalului Ion Antonescu, Carol al II-lea a fost forțat să abdice la 6 septembrie 1940, în favoarea fiului său Mihai.

Carol a părăsit țara într-un tren special, încărcat cu bunuri de valoare, fiind aproape de a fi asasinat de către legionari, care au tras asupra garniturii. A trăit apoi în exil, în principal în Portugalia, alături de Elena Lupescu, cu care s-a căsătorit în cele din urmă. A murit în 1953 la Estoril, fără să mai reușească să revină în viața politică românească, deși și-a dorit în mai multe rânduri să revină pe tron, chiar și după abdicarea fiului său în 1947. În 2003, osemintele sale au fost repatriate și înhumate la Mănăstirea Curtea de Argeș, dar ceremonia s-a desfășurat în absența regelui Mihai, semn al ruperii definitive dintre tată și fiu.

Carol al II-lea rămâne o figură complexă și profund controversată în istoria României. Deși dotat cu o inteligență remarcabilă și un real interes pentru cultură – încurajând, între altele, modernizarea instituțiilor de artă și a învățământului –, personalitatea sa impulsivă, deciziile autoritare și scandalurile personale au afectat profund încrederea publicului. Reformele sale au fost umbrite de corupție, iar regimul său a devenit tot mai represiv și izolat.

Deși a jucat un rol esențial în tranziția României către regimuri autoritare în perioada interbelică, Carol al II-lea nu a reușit să asigure nici stabilitatea politică, nici integritatea teritorială a țării. Figura sa rămâne emblematică pentru complexitatea epocii interbelice și pentru contradicțiile unei monarhii care, în cele din urmă, nu a putut evita prăbușirea.