Am iubit țara asta imens, și asta e tot ceea ce primesc?” – Povestea tragică a lui George Enescu
Cel mai mare compozitor român, George Enescu, s-a stins din viață singur, la 4 mai 1955, într-un hotel din Paris, cu un câine drept ultimul său companion. Nici astăzi, România nu a adus acasă rămășițele sale pământești, perpetuând imaginea unei patrii nerecunoscătoare față de unul dintre cei mai mari artiști ai săi.
În dimineața zilei de 5 mai 1955, infirmiera care avusese grijă de Enescu a descoperit trupul neînsuflețit. În noaptea precedentă, liniștea fusese spartă doar de un lătrat prelung, al câinelui Mutzerli, singurul suflet care rămăsese lângă marele compozitor. George Enescu, geniul din spatele capodoperelor „Rapsodia Română” și „Oedip,” a părăsit această lume fără lumânare, fără familie și fără vreo recunoaștere oficială a contribuției sale extraordinare.
O viață zdrobită de regimul comunist
După cel de-al Doilea Război Mondial, George Enescu a fost hărțuit de comuniști, etichetat drept „chiabur” și supus umilințelor publice. Chemat la Comisariatul Poporului, a fost obligat să renunțe la trecutul său regal și să accepte o nouă identitate impusă de regim. În timpul interogatoriilor, nu i s-a oferit nici măcar un scaun, fiind tratat ca un infractor de rând. În noiembrie 1939, deși donase 100.000 de lei pentru apărarea patriei, regimul nu a arătat nicio recunoștință.
În 1949, Societatea Compozitorilor din România, pe care Enescu o prezidase, a fost desființată, iar noua Uniune a Compozitorilor nu l-a inclus nici măcar ca simplu membru. Umilințele și dezamăgirile l-au determinat să emigreze în Statele Unite, apoi să se stabilească la Paris.
Un final marcat de suferință și singurătate
Anii grei l-au apăsat pe Enescu, iar sănătatea i s-a deteriorat rapid. Soția sa, Maruka Cantacuzino, căreia îi dăruise Vila „Luminiș” din Sinaia, era mai tot timpul absentă, refugiindu-se în alte relații. Deși prietenii săi, precum Yehudi Menuhin, au încercat să-l ajute, Enescu a refuzat să se mute în fostul castel al lui Chateaubriand, rămânând într-un hotel din Paris, într-un apartament modest deținut de un român, Florescu.
Pe 1 mai 1955, Regina Elisabeta a Belgiei, o veche admiratoare, l-a vizitat pentru ultima oară. Simțind că sfârșitul este aproape, l-a rugat pe violonistul Serge Blanc să-l mai vadă o dată. Într-o conversație emoționantă, Enescu și-a păstrat luciditatea, făcând aluzie la opera „Lucia di Lammermoor.”
În noaptea de 4 mai, după al doilea atac cerebral, Enescu s-a stins din viață. A fost găsit dimineața, iar vestea morții sale s-a răspândit rapid.
Un conflict absurd pentru trupul maestrului
La scurt timp după deces, un agent de securitate român, Corneliu Bedițeanu, a încercat să revendice trupul lui Enescu, susținând că acesta aparține patrimoniului național. Florescu a chemat poliția, temându-se că regimul comunist plănuia să fure sicriul. În cele din urmă, Bedițeanu a fost expulzat, iar dorința lui Enescu de a nu se întoarce niciodată în România, nici viu, nici mort, a fost respectată.
Odihna veșnică în Paris
Pe 7 mai 1955, George Enescu a fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, alături de mari personalități precum Georges Bizet. Soția sa, Maruka, i-a urmat în 1968, fiind îngropată lângă el, așa cum Enescu ceruse.
Chiar și după moarte, geniul lui George Enescu continuă să inspire, dar durerea trăită de artist în ultimele sale clipe rămâne o amintire amară a felului în care România și-a tratat cei mai mari fii.
Disclaimer: News Cluj nu are contracte de publicitate cu nici un partid politic sau agenție guvernamentală direct sau sub forma unor campanii de informare. News Cluj consideră că aceste sume nu sunt nimic altceva decât un ajutor mascat care distorsionează piața media.News Cluj acceptă contracte cu partidele politice doar în perioada campaniilor electorale. Publicitatea electorală marcată ca atare fiind normală pe perioada alegerilor.
#presacurata
Precizare: Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice. Legea 190 din 2018, la articolul 7, menţionează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare şi protecţia datelor cu caracter personal.
